Spre chioscul cu ziare

Iar am deschis ochii printre frunzele putrede.
M-am trezit ieri intr-o zi ciudata de primavara. Mergeam pe strada, amintindu-mi cat de mult imi doream ploaia zilele trecute, cand, deodata, cerul m-a absorbit din nou. Cred ca asta este marele meu pacat si viciul animalic: cerul. Dependenta e acuta iar sevrajul isi face mereu aparitia in grota platonica in care, spun unii, ma afund constiincioasa.
Bineinteles, in prim-plan cerul, un narcotic absolut esential in existenta mea solubila, cerul pe care ieri parca il descopeream pentru prima oara. Parca abia atunci aflasem culoarea violent de albastra, mirosul norilor prafuiti si gustul razelor placide. Ciudatenia zilei de ieri consta mai ales in faptul ca aceasta congenstiona toate anotimpurile. Daca as fi indraznit sa uit de calendar, probabil ca m-as fi ratacit printre himere decise sa ma scoata din minti in acel cerc de indicii contradictorii. Simteam atunci raceala necoapta a iernii impletita cu razele crude de primavara, toate imbalsamate in azurul cristalizat al cerului de vara pe care se rataceau ametiti cativa nori rupti dintr-un tablou tomnatic. Eram intr-un colt de lume, inchisa si totusi avand acces la o varietate socanta de repere spatiale si temporale. Totul era de parca Dumnezeu dorea sa isi retuseze creatia, astfel a resetat timpul pentru a reevalua conditia noului Univers; iar eu ma ratacisem, pentru cateva clipe, in acea lume de la inceputul inceputului.
As fi dorit sa ma pierd in acea clipa si sa nu mai gasesc drumul spre Era noastra, insa praful din ochi, zgomotul masinilor si mai ales ceasul de la mana stanga imi reaminteau ca trebuie sa ajung la chioscul cu ziare cat mai repede. Asa am revenit, am grabit pasul, insa am pastrat in privire un ciob dintr-o lume care, pentru o clipa, s-a intersectat, din greseala, cu lumea mea.