Celulele cenusii

Nu pot gasi grad de comparatie in viata mea. Mereu ma intreb daca nu cumva ceea ce cred eu a fi normal, nu este anormal in realitatea congenstionata a mintii mele. Da, poate fi ceva cu totul diferit de ceea ce cred eu a fi bine, in lumea asta.
Apropo, v-ati constientizat vreodata creierul? De ce poti spune ca te doare absolut orice organ in corpul uman, dar nu poti afirma niciodata ca te doare creierul. Cel putin nu in serios. Ati realizat vreodata ca in spatele persoanei voastre, a mintii, a amintirilor, a ideilor si chiar a sentimentelor se afla o simpla masa cenusie formata din niste celule la fel de biologice ca si cele ale muschilor de exemplu; cu structuri si functii diferite, dar nu asta e important. Ceea ce vreau sa scot in evidenta este ca, in spatele a tot ceea ce credem noi a fi "eul", personalitate si toate celelate aspecte ce tin de natura umana, se afla de fapt niste celule nevinovate, care nu stiu sa faca altceva decat sa sinapseze.
Inchideti pentru un moment ochii si constientizati-va "persoana", in mod direct. Cum? Pai, ca sa fie cat mai plastica aceasta transpunere in cutia voastra craniana, duceti limba pe cerul gurii. Ganditi-va  ca dincolo de cativa centimetri (daca nu ma insel), zace ceea ce vedeti pe fiecare manual de anatomie sau oriunde in alta parte. Insa asta e deosebit pentru ca este al tau. Acolo esti de fapt tu, cu tot ce tine de tine, acolo este centrul de gravitatie a vietii tale si, daca stau bine sa ma gandesc, a intregii lumi. Imaginati-va apoi fiecare girus si fiecare sant al scoartei cenusii, fiecare vas de sange care il alimenteaza, fiecare tract care iese sau intra aici, totul pentru ca tu sa existi. Nu e incredibil ca un megaorgan (daca il pot numi asa) sa fie atat de ignorat de...el? Da, caci tu esti el. Fiecare celula cenusie, fiecare legatura, fac din acest organ sa fie mai mult decat atat; sa fie insasi persoana ta. Cu toate astea sunt putini cei care constientizeaza treaba asta, nu? Asta datorita faptului ca ne-am obisnuit sa fim individualisti si cu propriul nostru corp, de parca noi l-am poseda, cand, de fapt, el ne poseda. Uitam ca oamenii actioaneaza dupa principiile mecanice si ca, chiar daca ne vine foarte greu sa recunoastem , suntem doar niste robotei rudimentari si plini de emotii. Toate acestea sunt datorita unui creier care difera de la un om la altul, tocmai pentru a nu da senzatia de inseriere.
Acum, amintiti-va care este scopul vostru in viata? Sa terminati o facultate, sa gasiti un loc de munca foarte bine platit, sa va intemeiati o familie si sa traiti fericiti pana la adanci batraneti, cu nepotei si mese bogate de Craciun. Sau pur si simplu sa nu va pese de nimic, sa o tineti numai in petreceri, tutun, droguri, femei, barbati, sa duceti o viata fara stres, cum se zice, departe de griji si problemele obisnuite de zi cu zi. Ori poate va place sa calatoriti si va doriti o viata petrecuta in gari si statii straine, alaturi de ea sau de el, recitand poezii si ascultamd muzica. Poate sunteti vreun idealist si vreti sa deveniti presedintele SUA, sau cel putin sa conduceti o expeditie NASA pe undeva prin Universul, descoperind inceputul si sfarsitul acestuia (asta da descoperire!)
Unde vreau sa ajung? Toti ne dorim sa ne fie bine, speram la o implinire deplina, fara obstacole, fara situatii atenuante in calea  fericirii absolute. Fiecare vede fericirea si viata in felul lui, insa scopul e acelasi. E ca si cum ai merge sa iti cumperi o masina de spalat. Toate fac acelasi lucru: spala rufele murdare. Unele, insa, le spala mai bine, altele consuma mai  putina energie, altele au o multitudine de functii suplimentare pentru inalbire, stoarcere si clatire, unele sunt mai ieftine, altele mai scumpe, unele albe, altele gri. Efectul este in mare acelasi: spalatul refelor murdare.
Asa se intampla si cu noi. Toti ne dorim acelasi lucru: perfectiunea. Si toti o atingem in felul nostru. Insa, la unii, masina de spalat este mai performanta si hainele sunt mai curate, la altii sunt mai parfumate, la altii mai uscate. Toate acestea se intampla pentru ca, suntem in asa fel proiectati, incat sa nu putem atinge perfectiunea absoluta. Aceasta este marea defectiune a scoartei noastre cerebrale. Nu stie cum sa faca, in ce fel sa se coordoneze ca sa se poata multumi pe deplin de activitatea ei ca persoana. Creierul unam e un robotel biologic hidos, care este complexat de faptul ca nu poate sa atinga scopul pentru care a fost creat. Ba ii mai ruginesc tabliile, ba pierde vreun surubel, ba se deterioreaza in anumite arii. Iar in final, satul de defectiunile iremediabile, se da batut si gata, te-ai dus cu totul. Se intelege, el se duce, apoi de duci tu, dupa  el.
In concluzie noi nu existam, asa cum ne vedem in oglinda in fiecare dimineata. Ceea ce numim noi a fi "noi" e de fapt materia cenusie din interiorul cutiei noastre craniene, care e dezgustatoare. De aceea, tot el, creierul, si-a creat o interfata. Aceasta interfata este chiar corpul nostru drag, de care ne ingrijim zilnic, ceea ce este absolut bine. Dar creierul, creierul esti tu, e lumea asta toata.
Deci, fa-ti timp si gandeste-te si la celulele cenusii. Fa exercitiul cu ochii inchisi si cu limba. E ca si cum ai vrea sa te autocunosti, sa nu te mai lasi condus de interfata. Atunci, cand vei fi capabil sa faci aceasta descoperire, vei fi capabil sa iti dai seama ca nici macar tu nu esti cine crezi ca esti.
Dar viata?

Un halat, o vesta si o pereche de sandale

Ma trezesc cu aceeasi febra si durere de cap pe care o aveam si in ajun. Asa e iarna, nu? Racesti cam mereu.
Insa iarna e frumoasa, e frumoasa tare! Mai ales atunci cand ninge. Am auzit ca iarna ninge foarte frumos si ca unii oameni ies afara iarna, asa, numai pentru a simti ninsoarea.
Cat mi-as dori sa pot simti si eu ninsoarea! Am auzit ca e moale, atat de moale incat ai nevoie de ani buni pentru a-i putea simti atingerea, mirosul, gustul. Cica, odata ce simti zapada, devii alt om. Nu vezi decat in alb si negru, iar copacii prind viata in fata ta. Nu mai poti mirosi decat fumul care se intinde lenes prin cosurile caselor, nu mai poti vedea decat oameni de zapada si doar gerul iti poate dezgheta mintea. Ce ciudat!
Eu nu stiu nimic din toate astea. Cum poate iesi afara un om cu febra? As putea topi toata ninsoarea printr-un singur oftat greoi. Apoi, toata omenirea m-ar invinui pentru disparitia iernii. Oamenii s-ar sufoca in ianuarie din cauza temperaturii corpului meu nesanatos, iar eu as fi pierduta! As fi atacata constant pentru razele soarelui care vor fi prea puternice, pentru noaptea care nu va mai veni, pentru oceanele care vor seca, chiar si pentru incalzirea globala! Asta ar fi culmea! Pe bune, ce vina am eu pentru incalzirea globala?
Nu am iesit niciodata afara din casa iarna, din cauza durerii mele de cap si a ferbrei contagioase. O, Doamne! Cat mi-as dori sa pot simti si eu flugii de nea! Fulgi de nea sau sufletele celor morti? Mereu m-am intrebat cum poate avea loc in cer atata puhoi de suflete. Cine stie? Poate Dumnezeu, din lipsa de spatiu, a permis ca, cei din urma robi ai Imparatiei Sale, sa mai poata vedea Pamantul pentru o ultima data.
Uite si halatul cel rosu! Mama zice ca baia cu sare si infofolirea ma ajuta sa scap de febra. Nu stie ca nu pot scapa de ea. Ce rosu e halatul asta! La fel de rosu ca si pielea mea fierbinte. Are buzunare mari, unde sunt sigura ca voi gasi aspirine si servetele pentru nas.
Ce naiba?Un Fulg? Un fulg de nea in buzunarul halatului rosu? Il tin in palma mea si nu se topeste. Incredibil! Se incapataneaza sa reziste febrei mele si parca il pot auzi vorbind. Imi zice sa ies. Sa ies?
Da, sa ies.
Ma trezesc afara, in halatul rosu, cu febra, intr-o ploaie de suflete. Vad Fulgii. Simt zapada, gerul, totul. Sunt singura intr-un alb desavarsit, iar halatul rosu este o ofensa in fata naturii, dar mai ales in fata iernii. Am auzit de un mos, care umbla iarna cu un costum rosu. Insa e un mos, un batran! De ce port halatul rosu? E pentru febra, stiu, insa mosul... Nu poate fi asta! Nu vreau sa fiu un alt fulg de nea.
Stai asa! Unde o fi vesta mea alba? E pentru febra, se intelege. A, uite-o agatata intr-un copac. Oamenii spun prostii. Copacii nu sunt vii. Ei au doar veste albe. Gata, acum sunt bine. Sunt sigura ca mosulica ala nu avea vesta si nici sandale ca ale mele. Ce frig e iarna in sandale! Pentru sandale, iarna e urata tare.
Asta e iarna mea, iar fulgii ei  sunt, de fapt, fulgii mei.
Halatul meu.
Vesta mea.
Sandalele mele.

Caine mic

Sunt un caine mic, mic de tot.
Cersesc iubire, paine uscata si cateodata oase.
Primesc doar picioare in fund!
Ma ridic si cersesc din nou.
Stiu sa musc.
Musc rar, dar musc!
Muscatura mea e precisa si usturatoare.

Sunt un caine prea mic ca sa  pot simti gustul sangelui.
De aceea cersesc iubire si paine uscata.
Si cateodata oase.
Odata am crezut ca am gasit o bucata de carne cruda.
Era pe malul celalalt, stralucea la soare.
Am inotat. Era sa mor inotand.
Nu era decat nisip, nisip murdar.
Am inotat inapoi. Era sa mor inotand inapoi.
Oare sa fi murit?

Sunt un caine mic, mic...
Odata am invatat sa musc,
sa cersesc oase si paine uscata.
Si cateodata iubire.
Acum privesc oamenii care ma lovesc
si pot simti gustul sangelui.

Ham, Ham! Sunt un caine!
Nu am nevoie de iubire sau de paine uscata.
Nici macar de oase nu am nevoie.
Acum sunt un dulau.
Un dulau ca toti dulaii
mari si puternici.
Am renuntat sa mai musc
si imi ascund cu usurinta coltii.
Insa nu mai pot gasi nisipul murdar.
Am gasit, insa, in sfarsit, Bucata.

Are gust de cenusa!

Interfata

Si ce daca nu ma mai iubesti, draga!
Uite, plec la mama!
Iau si copilul!
Iau si covorul din sufragerie!
Iau si perna pe care iti odihnesti picioarele in fiecare seara.
In seara asta nu vei mai avea nevoie de ea si nici de mine.



Si ce daca nu ma mai iubesti, draga!
Uite, plec la mama!
Plec chiar acum!
Iti las ca amintire praful de pe noptiera mea
si vasele din chiuveta de la bucatarie.
Le voi regasi la fel...
Chiar nu-mi pasa! Nu ma mai intorc, oricum.

Si ce daca nu ma mai iubesti, draga!
Acum plec si nu are rost sa ma implori sa raman.
Copilul plange sus, stii?
Azi nu am mai udat florile, deci poti sa le lasi sa moara, daca ai chef.
Insa, copilul, copilul nostru, e sus si plange!
Poate vrea sa ude florile cu lacrimile lui...

Chiar asa, draga, de cand nu ma mai iubesti?
De cand ti-am lasat ciorapii prea mult la soare si s-au ars intr-o zi de august?
De cand am spart vaza de cristal din holul mijlociu?
De cand am uitat sa iti fac de ziua ta un tort de mere?
De cand m-ai sarutat, in sambata aceea, iar eu am simtit pentru o clipa
Nemurirea?
De cand , draga?

Copilul plange sus, stiu!
De ce nu ma mai iubesti, iubite?
De ce suntem oameni?
De ce nu pot sa zbor?
De ce  murim in fiecare zi
ca sa renastem in fiecare clipa?
Suntem oameni.

Auzi, iubite, ai putea sa ma iubesti putin maine?
O sa raman sa sterg praful de pe noptiera mea
si o sa spal si vasele din bucatarie, daca o sa am timp.
Acum, insa, copilul plange.
Il auzi? E cu inima mea si plang impreuna!
Saracii!

Pe urmele copacului

Etichete. Peste tot etichete, mii si mii de etichete purtate de sufletele reci ale acestei lumi prea molesite de ceata lunii ianuarie. Ma intorc azi acasa si nu mai stiu: sa fie casa sufletului meu spre care tot incerc sa  ma intorc...
Etichete, sute de etichete, diferit colorate si fosforescente, care nu fac decat sa ma incurce in  calea mea anevoioasa. Pasii sunt ca franturi dintr-o balada renumita, care, de la atata ovationare, a hotarat sa se faca de ras in lumea mult prea ieftina a unor etichete.
Etichete, zeci de etichete! Nu-mi mai ramane decat sa aleg una si sa o port cu mandrie, asa cum au facut toti ceilalti. Dar ce sa aleg din toate aceste etichete care, parca, ma striga, fiecare dorindu-si sa le fiu stapana? Merg pe acelasi drum al casei mele. Ochii nu pot cuprinde ceea ce sufletul si-ar dori, nu pot cupride lumea.
Deodata vad adevarate galantare ale acestei lumi din ianuarie. Negri, reci, umezi stau peste tot si ma privesc cu ramuri  ruginite de povara timpului. Inchid ochii si simt imbratisarea lor lanceda, care imi lasa urme pe pielea mea cenusie, prea cenusie pentru paloarea ochilor mei. Le simt mirosul de mucegai sfintit si nu vreau decat sa deschid ochii si sa imi gasesc nenorocita de eticheta ca sa ma  pot bucura in pace de tot...
Si iata! Deschid ochii pentru a-mi gasi eticheta. Jos, sub picioarele mele impovarate de namolul lunii ianuarie, bineinteles, intrevad, printre straturi groase de argila, ETICHETA. Vai, de cand ma intorc eu acasa desculta? Si de cand imi creste scoarta inmuiata in sangele-mi violaciu in loc de unghii? Dintotdeauna. Insa eticheta conteaza acum. Ma aplec sa o ridic si acum vad coala care e impecabila, desi ar trebui sa fie patata de atata noroi spumos care musteste peste tot, auzindu-i zvarcolirea.
Eticheta mea: o fila pierduta pe un raft dintr-o biblioteca arsa inca de la inceputul lumii si renascuta printre ploile si noroaiele acide ale lunii ianuarie. Nu pot citi nimic aici, pe eticheta mea. E ca si cum as incerca sa gasesc ceva acolo unde nu este nimic, sau as vrea sa nu vad esenta vietii, atunci cand lumea este dezbracata de surplusul cotidian.
Privesc din nou crengile care, imi impartasesc intr-un fel suferinta vaga ce ma cuprinde subit. Ei, si ce? O foaie alba nu e chiar asa de rea. Voi putea sa fac din eticheta mea tot ce voi vrea. Sa fie asa cum imi doresc. Poate, desenandu-l aici, il voi gasi, in sfarsit. Sigur se va recunoaste, asa cum eu ii pot recunoste nodurile cele mai putrezite ale vietii lui. Isi va recunoaste liniile fine ale verdetii, care imi intineresc sufletul de fiecare data cand imi trimit miresme intiparite in vara. Isi va recunoaste scoarta incrustata cu pete maronii si excoriatiile umflate care ascund labirinturi si nervuri mult prea uscate pentru acest ianuarie. Va simti si caldura inimii pe care de atatea ori mi-o imaginez imbalsamata in mierea albinelor salbatice. Cum sa nu recunosca frunzele lipite cu lacrimile ochilori mei crepusculari, care ii preaslaveau maretia in cea toamna tarzie?
Atunci voi vrea sa alunec pe o margine de lume si sa imi pastrez eticheta doar pentru mine, iar el va fi focul care imi va incalzi sufletul in lunile de ianuarie, iar vara voi putea sa imi gasesc casa sub corola lui de zeu al lumilor de smarald. Imi va surade ori de cate ori ii voi cere sa o faca, iar noaptea imi va numara stelele. Foaia mea va fi alba, curata, mirosind doar a ciupercute crude si a susur limpede.
Dar acum nu imi ramane decat nenorocirea etichetei, scaldata in siroaiele de namol macabru. Picoarele ma dor, iar capul cerceteaza disperat o urma de rationalitate, fara a ma putea invalui in desisul crengilor lui de ianuarie. Trebuie sa astept vara. Insa nu voi mai putea sa pastrez eticheta curata pana atunci. Se va distruge, nu o voi mai recunoste nici macar eu. Se va inmuia in moina si ceata toxica a acestui ianuarie, iar namolul isi va recere drepturile si va lasa urme de aur cangrenat.
Uite-o pe mama. Sunt doar eu si ma duc acasa. In jurul meu o multime de etichete. In mana mea eticheta mea: o fila alba. Ce naiba sa fac cu o fila alba? O mototolesc repede ca si cum as da  spargerea vietii mele si mi-ar fi teama sa nu fiu suprinsa in plin atac. Nu poate fi eticheta mea asta! Nu se poate! Arunc foaia si privesc cum o tona de pamant lichefiat se hraneste despotic din acea celuloza. Disperare, furie, frica, dispret, vinovatie? Da, toate acestea si mult mai multe se ascund undeva in mine. Nu stiu unde, dar nici nu imi pasa.
Ma intorc cu imaginea lui din ianuarie in minte, si o vad pe mama, a carei voce imi ingheata privirea patrunsa de cioturile lui negricioase.
"Unde ti-ai pierdut sufletul, copila?"

Poesie

Clatesc a vietii virgule si rime
si le privesc in palme pline de tarie.
Tanjesc dupa o clipa de visare
si-mi murdaresc fiinta cu-atata prozodie.
Stau si-mi masor anevoios obrazul
cu cicatricele crestate-n piatra moale.
Cersesc un dram de har divin din care
mai pot culege-o  urma de pasare.
Nu-s creatorul povestilor cumplite,
nici nu faram cu vraja-mi mintile lumesti.
Nu  pot cladi imperii otravite
si nu invoc minunile ceresti.
Nu-s nici macar o piatra in fata apei,
pe care unda-o slefuieste pas cu pas.
Nu pot gasi nuante echivalente
cu ale propriilor mele mici talente.

Si totusi strig si mint intregul cler
ca-s gunoier de rangul lui Baudelaire,
ca port adesea manusi de catifea
si ca din resturi mai pot cladi o lume-a-mea.

Asa-mi masor cumplitele-mi dorinte,
in versuri ce strivesc a vietii pace,
lasand sa creasca in mine disperarea
de-a fi in gandul vreunei dobitoace.

Sentiment de noapte (1:25 a.m)

Sambata, 8 ianuarie 2011.
S-a nimerit ca azi sa ma aflu in forma si sa fac doua postari. Nu cred ca asta se va intampla prea des si nici nu intentionez sa fac din acest blog una dintre indatoririle mele cotidiene, care ma sacaie, dar fara de care nu pot trai.
M-am decis sa scriu despre ceea ce, noua fetelor, ne place foarte mult sa discutam: sentimente si alte chestii de genu'. Aud si vad zilnic povestile de iubire ale unor persoane mai mult mai putin importante si cunoscute si nu mi se pare nimic anormal. Aud vesnic aceleasi fraze copiate de toti si de toate, iar uneori mi se face greata de la atatea inimioare, pe care si un copil de gradinita le face pe caietele lui inca nescrise. Trec pe langa toate acestea, convingandu-ma, din ce in ce mai mult, ca viata are grija de fiecare. Apoi, incerc sa imi descopar si ultima farama de realism fantasmagoric din mine, si imi dau seama ca niciunul dintre noi nu are nevoie de toate astea. Poti trai foarte bine savurand fiecare placere a vieti, fara sa depinzi de sentimentele unei a doua persoane, care, de fapt, nu face altceva decat sa iti sporeasca sau sa iti diminueze starile de bine sau de rau de pe parcursul vietii. De ce sa nu fim egoisti cu noi insine? Ne pierdem vremea construindu-ne arhetipul partenerului perfect si il cautam toata viata fara sa il gasim vreodata. Cand credem ca gasim ceva ce ar putea sa corespunda cerintelor "pietii", ni se da cu firma in cap pentru ca nu ne mai place nimic la el/ea. De ce? Pentru ca evoluam si, asa cum nu ne mai plac papusile la 20 de ani, asa nu ne mai satisfac standardele cu care eram obisnuiti pana atunci. Asa, printul pe cal alb se poate transforma, fara sa vrem in "baiatul de cartier" care, desi te iubeste, te inseala, te minte, te face sa suferi si greseste de prea multe ori ca sa nu iti afecteze existenata ta oricum banala. Pe de cealalta parte, "zana din povesti" poate deveni si ea una dintre "fetitele" lumii necenzurate si mult prea vulgare in care traim. In cateva cuvinte: iluzie, amagire, dezamagire, furie, dispret si mult timp pierdut si neuroni distrusi de pomana.
Ca sa inchei intr-o nota mai optimista, iubiti-va mult, nu conteaza cum, cu cine, cand si unde. Nu se stie daca vei mai avea a doua sansa sa o faci, iar daca vei avea, s-ar putea sa nu fie la fel de buna ca si prima. Nu pot insa sa nu citez o doamna profesora, care spunea ca "a fi optimist inseamna a fi iresponsabil", deci, visul de multe ori inseamna si suferinta, fiinca  visele se numesc asa pentru ca nu vor fi niciodata implinite. As avea mult mai multe de comentat pe tema asta si promit sa o fac alta data, pentru ca acum i-am promis unei persoane dragi si mi-am promis mie ca nu ma voi lasa calcata in picioare, asa ca va trebui sa inchid calculatorul pana in ora 2.
Nu uitati sfatul meu: lasati prostiile astea si cititi ceva ce conteaza cu adevarat.

Prima postare

Sambata, 8 ianuarie 2011, ora 9:13. Am stat mult si m-am gandit despre ce va fi prima mea postare. Initial voiam sa postez un scurt text pe care il creasem intr-o zi in care mi se inecase corabiile. Insa, dupa ce am recitit textul meu "plangagios", mi-am dat seama ca nu are rost sa stric ziua celor cateva persoane care imi vor vizita blogul. Asa ca m-am razgandit si am decis sa las textul acela pentru mai tarziu. Nu pierdeti nimic, va asigur!
Ideea e ca de mult am vrut sa imi fac blog insa nu am avut niciodata determinarea suficienta sa fac acest lucru. Asta nu ma mira deloc, fiindca sunt constienta ca de multe ori determinarea si simtul practic imi lipsesc cu desavarsire, mai ales cand vine vorba de creatii proprii. Acest blog este chiar o tema pentru scoala asftel, am de gand sa ma folosesc de pretextul asta pentru a realiza ceea ce mi-am dorit.
Nu stiu cat de mult o sa reusesc sa surprind ceea ce doresc in esenta, insa voi incerca sa fiu cat de sincera si de creativa voi putea. Blogul meu nu are o tema anume pentru ca vor fi mult prea multe teme ca sa le pot ingloba pe toate intr-una singura. Tot ce pot spune este ca voi incerca sa postez opinii strict personale in legatura cu orice cred eu ca ma intereseaza in mod deosebit: filme, carti, muzica, societate, televiziune, politica, societate, viata si cred ca vor fi mult mai multe.
Asta e tot, deocamdata. Sper sa nu plictisesc prea mult pe putinii oameni care vor avea suficienta rabdare sa imi citeasca randurile si sper ca acest blog ma va ajuta si pe mine intr-un anumit fel.

Primul titlu

Uite asa o tema de informatica se poate transforma intr-un lucru foarte util! Este buna si scoala romaneasca la ceva. Hai ca se poate!