Poveste

(Hai sa povestim si ce putem povesti daca nu o poveste?)
Se facea ca exista odata, in lumea asta mare si indoielnica, o fantoma care, in loc sa sperie oamenii rai si slabi de inger, statea toata ziua si se uita la telenovele. Si, de la atata siroposenie si idile tumultoase cu fete "embarasadas" cazute prada fenomenului masculin devorator, fantoma noastra a ajuns sa caute si ea astfel de experiente, sperand ca va intelege aceste emotii amorfe.
Zis si facut! Cu doar cateva retusuri si o nuanta de roz in obraji pentru a imita cat mai bine viata, fantoma nu numai ca arata destul de bine, dar chiar se bucura de o anumita populariate in randul lumii bune. Asa ca pretendentii nu au intarziat sa apara. Insa cum fantomele nu exceleaza in privinta sentimentelor, idilele fantomatice erau de o profunzime stupida si ridicula. Fiecare intalnire incepea asa cum incep toate, de altfel: preludiul seductie, capcane infatile si de prost gust, aplicarea planului, capturarea victimei, consumarea actului sexual, tigara de dupa (in cazul fumatorilor), apoi despartirea care nu intarzia sa apara, aducand dupa sine si lacrimile de crocodil. In acest fel fantoma traia, pe propria piele, iubirea si vedea ca telenovele sunt mult mai placute decat acest "dute-vino".
Asa ca intr-o dimineata de decembrie alb, s-a hotarat sa revina la ale ei telenovele si sa uite de aventurile amoroase. Insa, cand a iesit in gerul taios al lui decembrie, a inceput sa simta vantul, fulgii de nea, chiar si un vag miros de placinta care plutea prin acea piata de fantome, se pare. (Cine s-ar fi gandit ca si fantomelor le place placinta?) Asa ca, in loc de telenovele mieroase, fantoma chipesa s-a ales cu pedeapsa de a-si trai propria telenovela stupida, fara a putea iesi din aceste rafuieli cu iubirea. Acum isi petrece mai tot timpul plangand dupa nu stiu ce coate-goale, blestemand ziua in care s-a hotarat sa intre in jocul asta care ii complica existenta. Vrea sa poata speria oamenii, dar e prea tarziu. Un sentiment ciudat, placut si nociv in acealsi timp, a facut-o sa devina mai mult om decat fantoma, iar asta este cel mai rau lucru care i se putea intampla: sa simti, sa vrei, dar mai ales sa poti.

(Povestea este de inspiratie pur fantastica! Fantomele nu exista!)

Postare noua

Stiu. Am promis. Mi-am promis mie. Si nu a fost asa.
Credeam ca voi fi suficient de determinata ca sa postez ceva nou pe acest blog, mult mai devreme de aceasta data; si ca de fiecare data m-am dat batuta in fata multitudinii de ganduri, care ma face sa cred ca nimic bun nu poate iesi din mine. Si totusi, nici de data asta nu stiu ce mi-a venit sa reincep povestea cu scrisul pe acest blog, care, realista fiind, chiar nu il citeste nimeni ( in afara de 2 prieteni).
Deci, iata-ma, din nou in fata tastaturii, incercand sa urmaresc un anumit subiect, subiect pe care, sa fiu sincera, nu il am si nici prea mare dispozitie sa concep unul, nu am. As putea sa vorbesc despre viata, viata mea (de ce nu?), despre oameni, despre lumi spirituale si arhaice, despre valori, pseudovalori si narcisisme, iar un cele din urma as putea sa scot doua, trei idei si din politica. Pot gasi chiar mai multe laitmotive, macar atat sunt in stare sa fac, acum, la ora asta. De exemplu...



Imi cer scuze! Mi-a sunat telefonul. M-a intrerupt din...din orice ar fi asta. Acum chiar ca nu mai pot gandi la rece. Oamenii sunt asa niste fiinte instabile. Ma opresc aici din a face comentarii despre oameni, pentru ca si asa postarea asta nu are niciun Dumnezeu.
Ziceam ca nu stiu ce m-a facut sa rescriu pe acest blog. Citisem mai devreme un alt blog si mi-am amintit ca am promis sa revin in lumea bloggerilor, daca pot spune asa. Ideea e ca aceasta postare nu are niciun scop. E ca o picatura de ploaie. Luata separat, nu pare a avea prea multa importanta; insa privita in ansamblu, ea este o parte din ceva anume: ploaie, rau, mare, ocean. Asa si postarea asta. Poate e o parte din mine, iar eu nu imi dau seama. In fapt, sigur e o parte din mine. Chiar si aerul care intra si iese din plamanii mei poate fi considerat o parte din mine. V-ati gandit vreodata sa delimitati componentele propriei persoane? De la lucruri majore ca membre, trunchi si alte elemente anatomice, la idei, prieteni, locurile pe care le frecventati si multe alte aspecte care se izbesc, accidental sau nu, de ceea ce inseamna propria persoana. Nu as reusi niciodata sa duc aceasta provocare la bun-sfarsit!
Urmeaza parte in care, incheierea unui text narativ normal, vine sa ma faca sa realizez de ce nu pot scrie mai des. Asa ca voi spune scurt:
"Asta e tot."  (deocamdata)