Timpul

Suntem doar niste mesageri ai timpului. Timpul este marele nostru stapan si sunt sigura ca nu este prima oara cand auziti asa ceva.
Timpul ne vrea binele, timpul ne vrea raul. Timpul ne face sa suferim, sa uitam de soarele cald al toamnei, sa-i uram pe ceilalti, sa dam cu piciorul in cainele care maraie la marginea de drum (dar care nu musca), sa fugim de fericire, sa ne fie teama de noi insine.
Timpul ne impinge sa cersim indurare propriei noastre fiinte, ne face sa ne blestemam zilele pentru propriile greseli, ne face sa ne delectam cu propriile pacate. Timpul fura zambete, risipeste prietenii, omoara oameni.
Tot timpul este apa oxigenata si rivanolul sufletului, garoul inimii si analgezicul constiintei. Timpul ne este prieten, ne este un dusman necesar, ne este o mama, ne este un profesor. Timpul imparte intelepciune, succese si motivatii. Timpul naste oameni.
Timpul este un prieten vechi, care ne stie toate suferintele si bucuriile, un prieten pe care nu il invitam la petrecerile de sambata seara, dar care isi face simtita prezenta oriunde si oricum, un prieten pe care nu reusesti nicicand sa il cunosti intru-totul, dar caruia ii simti lipsa in fiecare zi a vietii tale.
Timpul este un tradator care te injughie pe la spate de cate ori are ocazia si care apoi  iti rade in fata. Timpul este ca mirele care paraseste mireasa in fata altarului ( si invers), ca iubitul care te inseala cu cea mai buna prietena sau ca baiatul care, dupa o partida de sex, dupa un dus rece si o tigara buna, paraseste fata inca in asternutul cald. Timpul este toate acestea si mult mai multe.
Timpul este totul. Timpul suntem noi.