Era o zi de joi

Era o zi de joi cand m-am scaldat in lacrima dulce-acrisoara a sperantei mele patologice si cand am calcat prin mine, ca printr-un sant adanc si mucegait. Eram desculta si fara de vreun maracine prin preajma, de care sa ma sprijin in caz ca alunec in neant.

Copaci de sticla

Copaci de sticla. Poate va inchipuiti ca este o metafora, facuta sa deschida un intreg univers de simboluri si imagini artistice. Ei bine, de data asta, nu este asa. Sunt pur si simplu copaci de sticla. Chiar asa! Oricat de incredibil ar parea acum doua seri am avut ocazia sa traiesc minunea. Rataceam pe strazile albe ale Bucurestiului gri. Era seara si pur si simplu o voce in capul meu plin de definitii si concepte inutile imi spunea sa ies macar pentru un minut sau doua. Am lasat cartea in mijlocului patului si am iesit la aer. Afara era un frig crunt de ianuarie, cum nu a mai fost, spun unii. Insa, asa cum am mai zis, copacii erau de sticla. O sticla rece, dar aburinda in acelasi timp; o sticla vie, dar pe care, atingand-o, puteai simti fiorul morti; o sticla dulce si alba, dar mult prea imateriala pentru lumea noastra.

Atunci am stat si m-am gandit.

Primavara, copacii au straie de sarbatoare. Flori, pasarele, prospetime. 

Vara, straiele copacilor sunt verzi si gasim des prin texte lirice simbolistica lor: tinerete, putere, libertate, etc. Toamna, pomii isi pierd vesmatul, nu fara a trece prin  fenomenul numit "patarea frunzelor". Astfel, costumele lor sunt ciocolatii, ruginite sau vestejite. Pe langa astea, tot acum copacii sunt roditori, au "gutui amarui, cu puf galben ca de pui" si multe alte roade care sporesc bogatia lor tomnatica.

In sfarsit, iarna copacii sunt goi si reci, cu toate ca deseori vestmantul lor de imaculeaza, defenind alb si pufos.

Atunci am stat, am privit la sticla plumburie si m-am intrebat: "In ce moment al lumii ma aflu? Ce simt acum, ce fac acum , ce sunt acum? Nici macar copacii nu mai sunt ce au fost si totusi, straiele de sticla le vin chiar bine. Insa, par batrani garboviti de ale vietii hopuri. Sticla nu este altceva decat un parazit care isi etaleaza splendoarea, in timp ce bietii copacii suporta asta cu stoicism, doar in speranta ca la primavara straiele lor vor fi iar de sarbatoare. Bietii copacii! Habar nu au ca multi dintre ei nu vor mai prinde primavara si se vor topi sub frumusetea nociva a acestei sticle veninoase venite parca de nicaieri. Tac si indura gerul crunt lipsit de vesmatul pufos si alb promis pe timp de iarna. S-au pricopsit cu sticla, multa sticla, care poate fi vazuta ca pe un diamant mult dorit. Insa de ce e asa de rece si le ingheata inima lor verde? De ce e asa grea, de parca ar fi o mare de regrete? De ce, pana la urma, acesta sticla nu face altceva decat sa ii suspende undeva intr-o alta lume fumurie si tarzie, din care se pot intoarce doar daca norocul le surade, cand ei vor sa traiasca in asta lume? Da, as putea sa spun ca sunt minunati, ca sticla le sporeste grandoarea, maretia si ii fac sa devina de zeci de ori mai puternici si mai senzationali. Dar nu pot sa nu le aud tipetele atunci cand le trosnesc crengile sticlase, grele si impovarate, nu pot sa nu le vad trunchiul fragil care se lupta cu iadul din cer, nu pot sa nu le simt durera atunci cand sfarsesc cazuti pe langa santuri inghetate sau incalciti in fire electrice. As putea fericita sa le dedic o parte din timpul meu destinat examenului de maine si sa le omagiez postura lor glorioasa si sclipitoare de sticla. Cu ce sens, daca ceea ce le confera toate acestea, ii omoara putin cate putin, fara ca macar sa realizeze acest lucru? 

Inchei. Voi spune ca sunt doar niste bieti copaci de sticla, ca oricare dintre noi.

Bibliografie:
Botez, Demostene "Toamna".

Pescarusi pe Dambovita

26 ianurie 2012. Ninge. Ninge si iar ninge. Deschid ochii si ninge iar. Apoi ii inchid si, ca sa vezi, ninge in continuare. (rad!) Fulgi mari de gheata desprinsi parca de pe Luna. Dar de ce de pe Luna si nu de pe Jupiter? Sau Venus. Nu, sunt absolut sigura ca sunt de pe Luna.(rad iar!)
Astazi a fost prima mea zi de examen ca studenta si, desi stiu ca ideea blogului acestuia nu este acela de a fi un soi de jurnal (chiar nu este asta scopul; in fapt, blogul asta nu are un scop anume), nu pot sa ma abtin sa nu scriu despre un sentiment pe care nu l-am mai intalnit pana azi.
Natura ma farmeca de fiecare data si stiu ca de multe ori ma sensibilizez la lucururi marunte, fara niciun motiv explicit, insa astazi a fost ceva mai mult de atat. Dupa cum spuneam, azi am dat primul meu examen din viata de student si sper sa il fi trecut cu bine. Asta e putin important, oricum. Ceea ce este mult mai important este ca acum ninge. Ninge dimineata, ninge la pranz, ninge seara. Ninge chiar si noaptea. NINGEEE si nu pot sa trec peste acest mic amanunt care pentru unii aduce mai multe probleme decat fericire.
Cum ziceam, azi am fost la examenul de antropologie. M-am trezit (cu greu, spre surprinderea mea) si, dupa o ultima frunzareala prin date si informatii, am plecat pusa pe fapte mari. Afara, bineinteles ningea. Ce bataie de cap sa imi caut manusile si sa imi asez fularul cum trebuie. E chiar complicat pentru o fata care se descurca greu si cu doua maini, dar numai cu una (intr-o mana aveam geanta)? Reusesc sa gasesc si cea de-a doua manusa in buzunarul rupt de la geaca si parca si fularul statea asa cum voiam eu. Ies pe poarta caminului. Ningea, iar masinile erau linistite si mai toate aveau spune albe pe la geamuri si portiere. Travesez srtada pe partea cu Dambovita, cu gandul la intrebarile de la examenul pe care il avea de dat. Apoi, am ridicat ochii si am privit spre soare. Nu stiu ce a fost, nu stiu ce vraja sau ce blestem s-a napustit asupra mea ca, dintr-o data aerul rece m-a trezit parca dintr-un somn vesnic. Nu pot sa explic ce s-a intamplat stiu doar ca ochii au inceput sa tremure, sufletul sa se largeasca, iar expresiile fetei mele sa devina de necontrolat. Era ca si cum, intreg tabloul de studenti grabiti invaluiti in fulgi de nea, ar fi patruns in mine, ca si cum asta ar fi fost destinul lui inca de la inceput. Fulgii de nea imi intrau in ochi si se topeau in lacrimile mele care apareau fara sa stiu de ce. Eram intr-o stare de fericire cristalizata din acea materie prima de care ai nevoie pentru absolut orice lucru din viata ta. Probabil ca daca as fi inchis ochii, as fi putut jura ca pot sa zbor.
Am privit apoi spre pescarusii de pe Dambovita. Dormitau pe stratul de gheata scplipitor care acoperea apa, oferindu-i compactitudine. M-am oprit in loc pentru cateva secunde. Ningea. Fulgi de zapada imi umpleau ochii, iar pe Dambovita pescarusii ma priveau curiosi. Unii chiar ma salutau si imi doreau succes la examen. Examen? Care Examen?! Uitasem de examen asa cum am uitat si acum de examenul de maine! Viata nu e facuta pentru examene. Ea e un examen in sine!(rad pentru a treia oara)
Am trecut cu greu luandu-mi privirea de la intregul tablou. Inca mai aveam fulgi de zapada pe obraji si in ochi atunci cand am intrat in metrou. Zambeam. Nu stiu de ce si nici nu vreau sa stiu. Ninge, ninge mereu, iar eu zambesc si ii multumesc lui Dumnezeu ca pot sa vad cum ninge dimineata, cum ninge la pranz si cum ninge seara. Ninge chiar si noaptea!