Copaci de sticla

Copaci de sticla. Poate va inchipuiti ca este o metafora, facuta sa deschida un intreg univers de simboluri si imagini artistice. Ei bine, de data asta, nu este asa. Sunt pur si simplu copaci de sticla. Chiar asa! Oricat de incredibil ar parea acum doua seri am avut ocazia sa traiesc minunea. Rataceam pe strazile albe ale Bucurestiului gri. Era seara si pur si simplu o voce in capul meu plin de definitii si concepte inutile imi spunea sa ies macar pentru un minut sau doua. Am lasat cartea in mijlocului patului si am iesit la aer. Afara era un frig crunt de ianuarie, cum nu a mai fost, spun unii. Insa, asa cum am mai zis, copacii erau de sticla. O sticla rece, dar aburinda in acelasi timp; o sticla vie, dar pe care, atingand-o, puteai simti fiorul morti; o sticla dulce si alba, dar mult prea imateriala pentru lumea noastra.

Atunci am stat si m-am gandit.

Primavara, copacii au straie de sarbatoare. Flori, pasarele, prospetime. 

Vara, straiele copacilor sunt verzi si gasim des prin texte lirice simbolistica lor: tinerete, putere, libertate, etc. Toamna, pomii isi pierd vesmatul, nu fara a trece prin  fenomenul numit "patarea frunzelor". Astfel, costumele lor sunt ciocolatii, ruginite sau vestejite. Pe langa astea, tot acum copacii sunt roditori, au "gutui amarui, cu puf galben ca de pui" si multe alte roade care sporesc bogatia lor tomnatica.

In sfarsit, iarna copacii sunt goi si reci, cu toate ca deseori vestmantul lor de imaculeaza, defenind alb si pufos.

Atunci am stat, am privit la sticla plumburie si m-am intrebat: "In ce moment al lumii ma aflu? Ce simt acum, ce fac acum , ce sunt acum? Nici macar copacii nu mai sunt ce au fost si totusi, straiele de sticla le vin chiar bine. Insa, par batrani garboviti de ale vietii hopuri. Sticla nu este altceva decat un parazit care isi etaleaza splendoarea, in timp ce bietii copacii suporta asta cu stoicism, doar in speranta ca la primavara straiele lor vor fi iar de sarbatoare. Bietii copacii! Habar nu au ca multi dintre ei nu vor mai prinde primavara si se vor topi sub frumusetea nociva a acestei sticle veninoase venite parca de nicaieri. Tac si indura gerul crunt lipsit de vesmatul pufos si alb promis pe timp de iarna. S-au pricopsit cu sticla, multa sticla, care poate fi vazuta ca pe un diamant mult dorit. Insa de ce e asa de rece si le ingheata inima lor verde? De ce e asa grea, de parca ar fi o mare de regrete? De ce, pana la urma, acesta sticla nu face altceva decat sa ii suspende undeva intr-o alta lume fumurie si tarzie, din care se pot intoarce doar daca norocul le surade, cand ei vor sa traiasca in asta lume? Da, as putea sa spun ca sunt minunati, ca sticla le sporeste grandoarea, maretia si ii fac sa devina de zeci de ori mai puternici si mai senzationali. Dar nu pot sa nu le aud tipetele atunci cand le trosnesc crengile sticlase, grele si impovarate, nu pot sa nu le vad trunchiul fragil care se lupta cu iadul din cer, nu pot sa nu le simt durera atunci cand sfarsesc cazuti pe langa santuri inghetate sau incalciti in fire electrice. As putea fericita sa le dedic o parte din timpul meu destinat examenului de maine si sa le omagiez postura lor glorioasa si sclipitoare de sticla. Cu ce sens, daca ceea ce le confera toate acestea, ii omoara putin cate putin, fara ca macar sa realizeze acest lucru? 

Inchei. Voi spune ca sunt doar niste bieti copaci de sticla, ca oricare dintre noi.

Bibliografie:
Botez, Demostene "Toamna".