Infern

Ma mistuie, cateodata, un foc launtric.
Apoi, analizez arsuri:
" O arsura, doua arsuri, trei arsuri."
Prima arsura: Durere
A doua arsura: Placere
A treia arsura: Mistere
Trei taciuni sau trei morminte?
Trei lumanari sau trei biserici?
Trei cantece sau o cantare?
Toate trei in mine,
iar eu in toate trei.
Una ma striga.
Alta ma vrea.
Cealalta ma are,deja.

Da-mi apa, Doamne!
Apa, sa vrea Focul sa ma arda.
Da-mi moarte, Doamne!
Moarte, sa vrea Viata sa ma aiba.
Da-mi suflet, Doamne!
Suflet, sa vrea Iadul sa ma fure
din tine!

Dor de Mare

Astazi a nins din nou. Ma intorceam acasa (din nou), cand a inceput sa fulguiasca din vazduhul metalic. Eram goala, goala. Nimic pe cap, pierdusem manusile si nimic pe dinauntru. Fulgii erau niste sageti ai unui ultim atac al iernii de februarie. Ii simteam sagetandu-mi mintea. Poate va asteptati sa spun ca imi sagetau si inima, de asemenea. Ei bine, nu! Am decis sa inchid usile fumurii ale inimii mele si sa nu las pe nimeni sa patrunda aici. Nici macar iarna nu va reusi sa lase urme aici. Inima mea nu exista. Sunt vaduva de inima si mi-e bine. Pot pastra aici, caldura zilelor de vara care nu mai vor sa vina. Cat imi doresc sa vina! Vreau sa simt iar aerul parfurmat al frunzelor verzi, sa gust gradele Celsius care se inmultesc in termometrul claustrofobic, sa vad gandurile caniculare ale oamenilor, zburand printre razele topite.
Insa cel mai mult imi doresc sa simt marea. Vreau sa simt muscatura apei sarate, care se revolta de fiecare data in valuri melodioase. Vreau sa simt nisipul ca pe o a doua piele care ma cuprinde cu brate moi si letargice; in fiecare particula a sa se contureaza noi celule ale fiintei mele, celule ce ma recladesc, apoi ma ard, ca sa pot  renaste din ele, redefinindu-ma. Astfel, ce eram cu cateva clipe in urma devine cenusa. Cenusa groasa, lanceda, spulberata de pescarusi in cautarea lor obsedanta a hranei. Cautare prin gunoaie, desigur. Pescarusii, niste paznici tainici ai marii, ai aerului, ai nisipului, ai mei...

Dar acum e doar februarie si ninge. E frig peste tot, chiar si pescarusii au inghetat pe stanci reci. Nisipul e ud, sleit si amortit. Marea e doar in inima mea, insa nu pot intra acolo. Am uitat ca sunt vaduva de inima.

Spovedanie

-Stii, stateam la masa.
A venit opac si cu pantofii murdari.
Nu vorbea, nu respira, nu clipea.
Insa eu l-am auzit de prima oara.
Ma privea si atunci a inceput
sa imi citeasca gandurile.
Eu l-am lasat s-o faca.
Se va insela si de data asta.
Va crede ca imi stie secretele,
ca imi cunoaste spiritul in stare pura,
ca va putea sa se foloseasca de celelalte euri
ale mele: eu, el. Noi.
E un las!
Nu stie decat sa isi tarasca mizeria
prin lume; prin mine...
Mine de carbuni, albastri.
Crede ca ma cunoaste...
Nu stie nici numarul meu de la pantofi,
nici numarul lacrimilor mele
varsate,
atunci,
acolo,
aiurea,
murind.
E un mizerabil!
Unul incurabil!

-Azi a venit din nou.
Nu am putut sa il vad.
Aveam pamant in ochi,
iar in maini tineam pietre.
Cantam insa.
El m-a auzit si s-a gandit ca
pot fi acolo!
Nu mai eram!
Apoi a insistat sa fiu.
Si am fost!

-Esti!

Pagina de jurnal

Astazi este una din multele dati, din ultima vreme, in care ceva mi se intampla. Totul este perfect in jurul meu. Pot spune ca norocul imi surade, soarele continua sa rasara si sa apuna in fiecare zi, iar azi, chiar mi-a zambit putin printre norii grei de februarie.
Eram insa, intr-un autobuz vechi de cand lumea, plin de praf iute, cand s-a intamplat asta. Cum poti observa asta dintr-o cutie, care te separa involuntar de tot ce inseamna "Lume"? Am reusit, insa, sa vad printre mesajele iincifrate de pe geamurile groase si zoioase. Caldura zambetului solar a facut ce face el de obicei: patrunde printre toate celulele corpului meu, imprimand acelasi reflex de intensa luminozitate. Insa, de data asta, am vazut ceva cu totul special pe cer.
Undeva, intr-un plan secundar, se afla asa-numitul "cer" de un bleu prea crud pentru mintea mea. Nu puteam sa imi dezlipesc privirea de la acea frantura de utopie, care se revela chiar in fata mea, fara a putea intelege prea multe. Pur si simplu nu puteam! Incercam din rasputeri sa construiesc o metafora si nu imi iesea. Acea parte din atmosfera era ca si o parte din mine, iar eu ma invarteam in cerc, asemenea un catel in jurul cozii, incercand sa prind macar o ideea a fiintei mele. Fara succes insa. Incercam sa imi vizualizez ochii si voiam sa construiesc o comparatie intre albastrul ochilor si acea bucatica de cer. Oricat m-as fi straduit, simteam ca mereu poate fi ceva mai mult decat o banala figura de stil.
Apoi, undeva, intr-o combinatie uluitoare de natura divina, peste partea azurie din mine, se intrevedeau acei nori grei care nu lipsesc din nicio pictura realista si nici din vietile noastre. Era un anume tip de nori, ca si cerul, de altfel. Nimic obisnuit. Parca Puterilor Ceresti li s-a facut, dintr-odata, mila de  sufletul meu incetosat si s-au gandit sa imi ofere o clipa de visare, aici pe pamant. (Le multumesc!) Revenind la nori. Erau niste nori la fel de ciudati ca si cerul. Cine a mai vazut nori violet in februarie? Erau violet spre mov cenusiu, cu nuante de roz crispat, care parca invaluiau cumva azuriul platinat al cerului. Acea mica particica de lume, era o spartura, un ochi de lume noua prin care se forma un fel de conexiune iluzorie dintre privirea mea si suflul angelic al heruvimilor.
Totul a durat doar cateva secunde. A fost de parca nu mai exista nimic pe pamant, in afara de acea parte de culoare vie, in mijlocul unui februarie prea gri pentru mine. Eram inconjurata, pentru o secunda, doar de esente. Nu mai existau oameni, ci doar samburi de viata, nu mai existau flori, copaci, frunze, ci doar pete de culoare atent impartite pe o panza neagra. Viata, Bine, Rau, Vis, Noroc, Fericire,  Dispret, Iubire? Nimic din toate acestea nu exista in acele secunde. Era doar lumea si atat. Nimic mai mult. Totul simplu ca "Buna ziua", ca o picatura de orice, ca o raza de orice fel, ca un sentiment oricare . Totul privit in esenta, fara complicatiile pe care le include inevitabil viata.
Apoi, autobuzul cel batran a inceput sa schiopateze in nenumaratele gropi si m-am reintors in lume, privind cu un gust amar ochiul ciopartit, care lasase in mine nenumarate tandari. Constientizam iluzia traita, dar imi placea sa cad macar putin in capcanele pe care le pregatise meticulos pentru mine. M-am trezit inconjurata de lume, multa lume, o lume a carei existenta nu tinea cont de ochiul de cer, de care tocmai fusesem absorbita.
Apoi, am stat o secunda, gandindu-ma la nimic, punandu-mi cateva intrebari esentiale: De ce? Pentru ce? Pentru cine?
Am continuat sa contemplu natura moarta prin geamul murdar, cautand cu o sete nervoasa un raspuns, fiindu-mi rusine sa mai ridic ochii spre cer, spre soare.
Cobor si simt aerul! Imi zic: "Prostii, praful iti incetineste sinapsele. Ai nevoie de o cana de ceai si un antinevralgic." Insa, in clipa aceea eram cladita numai din  intrebari: De ce? Pentru ce? Pentru cine?

Grota

M-am ratacit printre statuiete de ceara.
Le privesc, le simt aroma, dar nu le mai pot vorbi.
Limba mi s-a topit.
M-am topit si eu usor, usor.
O statuie imi face semn sa ma asez
langa ea.
Miracol! Vad! Vad o raza de soare.
Pot vedea totul!
Grota, grota mea.
Casa mea!
Dar ce mizerie s-a facut aici de la ultima raza de soare!
Peste tot resturi, resturi de lume.
M-am murdarit de atata lume.
Copacii au crescut pe tavanul grotei.
Vor sa ma imbratiseze
cu frunzele lor uscate.
O fac.

Stau in aceeasi grota, grota mea.
Vad raza de soare.
Eu, statuieta si copacii.
Toti obositi de lumina,
topiti de lumina.
Toti in
Grota.
Grota de cristal innegrit de la ceara statuietelor.
Poate ceara limbii mele, ceara din mine...
Cine stie?
Nici macar copacii nu mai stiu.

Astazi am vazut o raza!
Mi-a luminat grota, pentru o clipa.
Apoi s-a inecat in adevar
si a murit topindu-se in mine.

Cer verde cu miros de migdale

Recunosc, nu eu am ales titlul acestei postari. Ea nici nu exista daca, un prieten, nu imi sugera sa postez ceva cu titlul asta. Nu cred ca sunt in stare sa pot crea ceva "la comanda" , insa am luat-o ca pe o provocare. El stie ca imi plac imaginile plastice si sinestezice, asa ca si-a propus sa ma duca intr-o sfera placuta mie. Ce nu stie prietenul meu este ca nu pot scrie dulcegarii despre concepte prea indepartate ariei mele de observatie. El va spune: "Foloseste-ti imaginatia, Dana!"
Asta fac. Inchid ochii si...si nimic. Cerul in treaba lui, verdele in treaba lui si migdalele in treaba lor. Probabil prietenul meu a fost intr-un exces de imagini poetice, insa eu nu pot lega nimic. Pot doar spune ca cerul este cartea mea preferata, ca verdele imi cresteaza deseori privirea in primele zile de primavara si ca migdalele...Doamne, migdalele! Migdalelor nu le pot gasi comparatie. Ele sunt insasi vara, pe care mi-o doresc in fiecare zi mai mult.
El va spune (prietenul meu) ca  tocmai in asta consta magia si frumusetea imaginii: sa realizezi o legatura intre lucruri aparent fara legatura. Nu pot decat sa fiu de acord cu el si sa realizez ca lumea asta e compusa din multipli factori aparent fara nicio legatura, dar cat se poate de interdependeti. Astfel, imaginea migdalelor si a cerului verde ma duce cu gandul la viata insasi, cerul fiind Universul in care se intalnesc nebuniile natiunilor, verdele realizand legaturi directe cu lumea reala si cea spirituala, iar migdalele...migdalele suntem chiar noi, bine ascunsi in carapacea noastra de lemn topit, dar mustind de savorea dulce amaruie a iluziilor in care traim.
Gandul meu a alunecat mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit sa se ragaseasca in aceasta postare, insa, ii spun prietenului meu (care dorea o abordare plina de elan fantasmagoric, banuiesc) ca aceasta imagine, pe langa faptul ca imi reimprospateaza spiritul (ceea ce cred ca i se intampla si lui) ma face sa caut definitii in cele mai indepartate colturi ale constiintei mele pamantene.
Deci, multumesc, prietene drag,  pentru provocarea lansata. Stiu ca nu te astepti la o asemenea abordare mai mult decat atipica, in ceea ce ma priveste, dar sper sa pot trezi in tine o urma de solidaritate fata de conceptiile mele umile.
Inchei prin a spune ca, desi imaginea a trezit in mine un soi de letargie dulce amestecata cu un iz al amintirilor si totodata al viselor, gandul ma duce si la un rationalism care depaseste limitele constructiilor lirice. Deci, sper sa nu iti fi dispalcut ideea mea de a fi putin mai pragmatica.
Cer verde cu miros de migdale!