Pagina de jurnal

Astazi este una din multele dati, din ultima vreme, in care ceva mi se intampla. Totul este perfect in jurul meu. Pot spune ca norocul imi surade, soarele continua sa rasara si sa apuna in fiecare zi, iar azi, chiar mi-a zambit putin printre norii grei de februarie.
Eram insa, intr-un autobuz vechi de cand lumea, plin de praf iute, cand s-a intamplat asta. Cum poti observa asta dintr-o cutie, care te separa involuntar de tot ce inseamna "Lume"? Am reusit, insa, sa vad printre mesajele iincifrate de pe geamurile groase si zoioase. Caldura zambetului solar a facut ce face el de obicei: patrunde printre toate celulele corpului meu, imprimand acelasi reflex de intensa luminozitate. Insa, de data asta, am vazut ceva cu totul special pe cer.
Undeva, intr-un plan secundar, se afla asa-numitul "cer" de un bleu prea crud pentru mintea mea. Nu puteam sa imi dezlipesc privirea de la acea frantura de utopie, care se revela chiar in fata mea, fara a putea intelege prea multe. Pur si simplu nu puteam! Incercam din rasputeri sa construiesc o metafora si nu imi iesea. Acea parte din atmosfera era ca si o parte din mine, iar eu ma invarteam in cerc, asemenea un catel in jurul cozii, incercand sa prind macar o ideea a fiintei mele. Fara succes insa. Incercam sa imi vizualizez ochii si voiam sa construiesc o comparatie intre albastrul ochilor si acea bucatica de cer. Oricat m-as fi straduit, simteam ca mereu poate fi ceva mai mult decat o banala figura de stil.
Apoi, undeva, intr-o combinatie uluitoare de natura divina, peste partea azurie din mine, se intrevedeau acei nori grei care nu lipsesc din nicio pictura realista si nici din vietile noastre. Era un anume tip de nori, ca si cerul, de altfel. Nimic obisnuit. Parca Puterilor Ceresti li s-a facut, dintr-odata, mila de  sufletul meu incetosat si s-au gandit sa imi ofere o clipa de visare, aici pe pamant. (Le multumesc!) Revenind la nori. Erau niste nori la fel de ciudati ca si cerul. Cine a mai vazut nori violet in februarie? Erau violet spre mov cenusiu, cu nuante de roz crispat, care parca invaluiau cumva azuriul platinat al cerului. Acea mica particica de lume, era o spartura, un ochi de lume noua prin care se forma un fel de conexiune iluzorie dintre privirea mea si suflul angelic al heruvimilor.
Totul a durat doar cateva secunde. A fost de parca nu mai exista nimic pe pamant, in afara de acea parte de culoare vie, in mijlocul unui februarie prea gri pentru mine. Eram inconjurata, pentru o secunda, doar de esente. Nu mai existau oameni, ci doar samburi de viata, nu mai existau flori, copaci, frunze, ci doar pete de culoare atent impartite pe o panza neagra. Viata, Bine, Rau, Vis, Noroc, Fericire,  Dispret, Iubire? Nimic din toate acestea nu exista in acele secunde. Era doar lumea si atat. Nimic mai mult. Totul simplu ca "Buna ziua", ca o picatura de orice, ca o raza de orice fel, ca un sentiment oricare . Totul privit in esenta, fara complicatiile pe care le include inevitabil viata.
Apoi, autobuzul cel batran a inceput sa schiopateze in nenumaratele gropi si m-am reintors in lume, privind cu un gust amar ochiul ciopartit, care lasase in mine nenumarate tandari. Constientizam iluzia traita, dar imi placea sa cad macar putin in capcanele pe care le pregatise meticulos pentru mine. M-am trezit inconjurata de lume, multa lume, o lume a carei existenta nu tinea cont de ochiul de cer, de care tocmai fusesem absorbita.
Apoi, am stat o secunda, gandindu-ma la nimic, punandu-mi cateva intrebari esentiale: De ce? Pentru ce? Pentru cine?
Am continuat sa contemplu natura moarta prin geamul murdar, cautand cu o sete nervoasa un raspuns, fiindu-mi rusine sa mai ridic ochii spre cer, spre soare.
Cobor si simt aerul! Imi zic: "Prostii, praful iti incetineste sinapsele. Ai nevoie de o cana de ceai si un antinevralgic." Insa, in clipa aceea eram cladita numai din  intrebari: De ce? Pentru ce? Pentru cine?