Astazi a nins din nou. Ma intorceam acasa (din nou), cand a inceput sa fulguiasca din vazduhul metalic. Eram goala, goala. Nimic pe cap, pierdusem manusile si nimic pe dinauntru. Fulgii erau niste sageti ai unui ultim atac al iernii de februarie. Ii simteam sagetandu-mi mintea. Poate va asteptati sa spun ca imi sagetau si inima, de asemenea. Ei bine, nu! Am decis sa inchid usile fumurii ale inimii mele si sa nu las pe nimeni sa patrunda aici. Nici macar iarna nu va reusi sa lase urme aici. Inima mea nu exista. Sunt vaduva de inima si mi-e bine. Pot pastra aici, caldura zilelor de vara care nu mai vor sa vina. Cat imi doresc sa vina! Vreau sa simt iar aerul parfurmat al frunzelor verzi, sa gust gradele Celsius care se inmultesc in termometrul claustrofobic, sa vad gandurile caniculare ale oamenilor, zburand printre razele topite.
Insa cel mai mult imi doresc sa simt marea. Vreau sa simt muscatura apei sarate, care se revolta de fiecare data in valuri melodioase. Vreau sa simt nisipul ca pe o a doua piele care ma cuprinde cu brate moi si letargice; in fiecare particula a sa se contureaza noi celule ale fiintei mele, celule ce ma recladesc, apoi ma ard, ca sa pot renaste din ele, redefinindu-ma. Astfel, ce eram cu cateva clipe in urma devine cenusa. Cenusa groasa, lanceda, spulberata de pescarusi in cautarea lor obsedanta a hranei. Cautare prin gunoaie, desigur. Pescarusii, niste paznici tainici ai marii, ai aerului, ai nisipului, ai mei...
Dar acum e doar februarie si ninge. E frig peste tot, chiar si pescarusii au inghetat pe stanci reci. Nisipul e ud, sleit si amortit. Marea e doar in inima mea, insa nu pot intra acolo. Am uitat ca sunt vaduva de inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu