Spovedanie

-Stii, stateam la masa.
A venit opac si cu pantofii murdari.
Nu vorbea, nu respira, nu clipea.
Insa eu l-am auzit de prima oara.
Ma privea si atunci a inceput
sa imi citeasca gandurile.
Eu l-am lasat s-o faca.
Se va insela si de data asta.
Va crede ca imi stie secretele,
ca imi cunoaste spiritul in stare pura,
ca va putea sa se foloseasca de celelalte euri
ale mele: eu, el. Noi.
E un las!
Nu stie decat sa isi tarasca mizeria
prin lume; prin mine...
Mine de carbuni, albastri.
Crede ca ma cunoaste...
Nu stie nici numarul meu de la pantofi,
nici numarul lacrimilor mele
varsate,
atunci,
acolo,
aiurea,
murind.
E un mizerabil!
Unul incurabil!

-Azi a venit din nou.
Nu am putut sa il vad.
Aveam pamant in ochi,
iar in maini tineam pietre.
Cantam insa.
El m-a auzit si s-a gandit ca
pot fi acolo!
Nu mai eram!
Apoi a insistat sa fiu.
Si am fost!

-Esti!