Celulele cenusii

Nu pot gasi grad de comparatie in viata mea. Mereu ma intreb daca nu cumva ceea ce cred eu a fi normal, nu este anormal in realitatea congenstionata a mintii mele. Da, poate fi ceva cu totul diferit de ceea ce cred eu a fi bine, in lumea asta.
Apropo, v-ati constientizat vreodata creierul? De ce poti spune ca te doare absolut orice organ in corpul uman, dar nu poti afirma niciodata ca te doare creierul. Cel putin nu in serios. Ati realizat vreodata ca in spatele persoanei voastre, a mintii, a amintirilor, a ideilor si chiar a sentimentelor se afla o simpla masa cenusie formata din niste celule la fel de biologice ca si cele ale muschilor de exemplu; cu structuri si functii diferite, dar nu asta e important. Ceea ce vreau sa scot in evidenta este ca, in spatele a tot ceea ce credem noi a fi "eul", personalitate si toate celelate aspecte ce tin de natura umana, se afla de fapt niste celule nevinovate, care nu stiu sa faca altceva decat sa sinapseze.
Inchideti pentru un moment ochii si constientizati-va "persoana", in mod direct. Cum? Pai, ca sa fie cat mai plastica aceasta transpunere in cutia voastra craniana, duceti limba pe cerul gurii. Ganditi-va  ca dincolo de cativa centimetri (daca nu ma insel), zace ceea ce vedeti pe fiecare manual de anatomie sau oriunde in alta parte. Insa asta e deosebit pentru ca este al tau. Acolo esti de fapt tu, cu tot ce tine de tine, acolo este centrul de gravitatie a vietii tale si, daca stau bine sa ma gandesc, a intregii lumi. Imaginati-va apoi fiecare girus si fiecare sant al scoartei cenusii, fiecare vas de sange care il alimenteaza, fiecare tract care iese sau intra aici, totul pentru ca tu sa existi. Nu e incredibil ca un megaorgan (daca il pot numi asa) sa fie atat de ignorat de...el? Da, caci tu esti el. Fiecare celula cenusie, fiecare legatura, fac din acest organ sa fie mai mult decat atat; sa fie insasi persoana ta. Cu toate astea sunt putini cei care constientizeaza treaba asta, nu? Asta datorita faptului ca ne-am obisnuit sa fim individualisti si cu propriul nostru corp, de parca noi l-am poseda, cand, de fapt, el ne poseda. Uitam ca oamenii actioaneaza dupa principiile mecanice si ca, chiar daca ne vine foarte greu sa recunoastem , suntem doar niste robotei rudimentari si plini de emotii. Toate acestea sunt datorita unui creier care difera de la un om la altul, tocmai pentru a nu da senzatia de inseriere.
Acum, amintiti-va care este scopul vostru in viata? Sa terminati o facultate, sa gasiti un loc de munca foarte bine platit, sa va intemeiati o familie si sa traiti fericiti pana la adanci batraneti, cu nepotei si mese bogate de Craciun. Sau pur si simplu sa nu va pese de nimic, sa o tineti numai in petreceri, tutun, droguri, femei, barbati, sa duceti o viata fara stres, cum se zice, departe de griji si problemele obisnuite de zi cu zi. Ori poate va place sa calatoriti si va doriti o viata petrecuta in gari si statii straine, alaturi de ea sau de el, recitand poezii si ascultamd muzica. Poate sunteti vreun idealist si vreti sa deveniti presedintele SUA, sau cel putin sa conduceti o expeditie NASA pe undeva prin Universul, descoperind inceputul si sfarsitul acestuia (asta da descoperire!)
Unde vreau sa ajung? Toti ne dorim sa ne fie bine, speram la o implinire deplina, fara obstacole, fara situatii atenuante in calea  fericirii absolute. Fiecare vede fericirea si viata in felul lui, insa scopul e acelasi. E ca si cum ai merge sa iti cumperi o masina de spalat. Toate fac acelasi lucru: spala rufele murdare. Unele, insa, le spala mai bine, altele consuma mai  putina energie, altele au o multitudine de functii suplimentare pentru inalbire, stoarcere si clatire, unele sunt mai ieftine, altele mai scumpe, unele albe, altele gri. Efectul este in mare acelasi: spalatul refelor murdare.
Asa se intampla si cu noi. Toti ne dorim acelasi lucru: perfectiunea. Si toti o atingem in felul nostru. Insa, la unii, masina de spalat este mai performanta si hainele sunt mai curate, la altii sunt mai parfumate, la altii mai uscate. Toate acestea se intampla pentru ca, suntem in asa fel proiectati, incat sa nu putem atinge perfectiunea absoluta. Aceasta este marea defectiune a scoartei noastre cerebrale. Nu stie cum sa faca, in ce fel sa se coordoneze ca sa se poata multumi pe deplin de activitatea ei ca persoana. Creierul unam e un robotel biologic hidos, care este complexat de faptul ca nu poate sa atinga scopul pentru care a fost creat. Ba ii mai ruginesc tabliile, ba pierde vreun surubel, ba se deterioreaza in anumite arii. Iar in final, satul de defectiunile iremediabile, se da batut si gata, te-ai dus cu totul. Se intelege, el se duce, apoi de duci tu, dupa  el.
In concluzie noi nu existam, asa cum ne vedem in oglinda in fiecare dimineata. Ceea ce numim noi a fi "noi" e de fapt materia cenusie din interiorul cutiei noastre craniene, care e dezgustatoare. De aceea, tot el, creierul, si-a creat o interfata. Aceasta interfata este chiar corpul nostru drag, de care ne ingrijim zilnic, ceea ce este absolut bine. Dar creierul, creierul esti tu, e lumea asta toata.
Deci, fa-ti timp si gandeste-te si la celulele cenusii. Fa exercitiul cu ochii inchisi si cu limba. E ca si cum ai vrea sa te autocunosti, sa nu te mai lasi condus de interfata. Atunci, cand vei fi capabil sa faci aceasta descoperire, vei fi capabil sa iti dai seama ca nici macar tu nu esti cine crezi ca esti.
Dar viata?