Poesie

Clatesc a vietii virgule si rime
si le privesc in palme pline de tarie.
Tanjesc dupa o clipa de visare
si-mi murdaresc fiinta cu-atata prozodie.
Stau si-mi masor anevoios obrazul
cu cicatricele crestate-n piatra moale.
Cersesc un dram de har divin din care
mai pot culege-o  urma de pasare.
Nu-s creatorul povestilor cumplite,
nici nu faram cu vraja-mi mintile lumesti.
Nu  pot cladi imperii otravite
si nu invoc minunile ceresti.
Nu-s nici macar o piatra in fata apei,
pe care unda-o slefuieste pas cu pas.
Nu pot gasi nuante echivalente
cu ale propriilor mele mici talente.

Si totusi strig si mint intregul cler
ca-s gunoier de rangul lui Baudelaire,
ca port adesea manusi de catifea
si ca din resturi mai pot cladi o lume-a-mea.

Asa-mi masor cumplitele-mi dorinte,
in versuri ce strivesc a vietii pace,
lasand sa creasca in mine disperarea
de-a fi in gandul vreunei dobitoace.