Pe urmele copacului

Etichete. Peste tot etichete, mii si mii de etichete purtate de sufletele reci ale acestei lumi prea molesite de ceata lunii ianuarie. Ma intorc azi acasa si nu mai stiu: sa fie casa sufletului meu spre care tot incerc sa  ma intorc...
Etichete, sute de etichete, diferit colorate si fosforescente, care nu fac decat sa ma incurce in  calea mea anevoioasa. Pasii sunt ca franturi dintr-o balada renumita, care, de la atata ovationare, a hotarat sa se faca de ras in lumea mult prea ieftina a unor etichete.
Etichete, zeci de etichete! Nu-mi mai ramane decat sa aleg una si sa o port cu mandrie, asa cum au facut toti ceilalti. Dar ce sa aleg din toate aceste etichete care, parca, ma striga, fiecare dorindu-si sa le fiu stapana? Merg pe acelasi drum al casei mele. Ochii nu pot cuprinde ceea ce sufletul si-ar dori, nu pot cupride lumea.
Deodata vad adevarate galantare ale acestei lumi din ianuarie. Negri, reci, umezi stau peste tot si ma privesc cu ramuri  ruginite de povara timpului. Inchid ochii si simt imbratisarea lor lanceda, care imi lasa urme pe pielea mea cenusie, prea cenusie pentru paloarea ochilor mei. Le simt mirosul de mucegai sfintit si nu vreau decat sa deschid ochii si sa imi gasesc nenorocita de eticheta ca sa ma  pot bucura in pace de tot...
Si iata! Deschid ochii pentru a-mi gasi eticheta. Jos, sub picioarele mele impovarate de namolul lunii ianuarie, bineinteles, intrevad, printre straturi groase de argila, ETICHETA. Vai, de cand ma intorc eu acasa desculta? Si de cand imi creste scoarta inmuiata in sangele-mi violaciu in loc de unghii? Dintotdeauna. Insa eticheta conteaza acum. Ma aplec sa o ridic si acum vad coala care e impecabila, desi ar trebui sa fie patata de atata noroi spumos care musteste peste tot, auzindu-i zvarcolirea.
Eticheta mea: o fila pierduta pe un raft dintr-o biblioteca arsa inca de la inceputul lumii si renascuta printre ploile si noroaiele acide ale lunii ianuarie. Nu pot citi nimic aici, pe eticheta mea. E ca si cum as incerca sa gasesc ceva acolo unde nu este nimic, sau as vrea sa nu vad esenta vietii, atunci cand lumea este dezbracata de surplusul cotidian.
Privesc din nou crengile care, imi impartasesc intr-un fel suferinta vaga ce ma cuprinde subit. Ei, si ce? O foaie alba nu e chiar asa de rea. Voi putea sa fac din eticheta mea tot ce voi vrea. Sa fie asa cum imi doresc. Poate, desenandu-l aici, il voi gasi, in sfarsit. Sigur se va recunoaste, asa cum eu ii pot recunoste nodurile cele mai putrezite ale vietii lui. Isi va recunoaste liniile fine ale verdetii, care imi intineresc sufletul de fiecare data cand imi trimit miresme intiparite in vara. Isi va recunoaste scoarta incrustata cu pete maronii si excoriatiile umflate care ascund labirinturi si nervuri mult prea uscate pentru acest ianuarie. Va simti si caldura inimii pe care de atatea ori mi-o imaginez imbalsamata in mierea albinelor salbatice. Cum sa nu recunosca frunzele lipite cu lacrimile ochilori mei crepusculari, care ii preaslaveau maretia in cea toamna tarzie?
Atunci voi vrea sa alunec pe o margine de lume si sa imi pastrez eticheta doar pentru mine, iar el va fi focul care imi va incalzi sufletul in lunile de ianuarie, iar vara voi putea sa imi gasesc casa sub corola lui de zeu al lumilor de smarald. Imi va surade ori de cate ori ii voi cere sa o faca, iar noaptea imi va numara stelele. Foaia mea va fi alba, curata, mirosind doar a ciupercute crude si a susur limpede.
Dar acum nu imi ramane decat nenorocirea etichetei, scaldata in siroaiele de namol macabru. Picoarele ma dor, iar capul cerceteaza disperat o urma de rationalitate, fara a ma putea invalui in desisul crengilor lui de ianuarie. Trebuie sa astept vara. Insa nu voi mai putea sa pastrez eticheta curata pana atunci. Se va distruge, nu o voi mai recunoste nici macar eu. Se va inmuia in moina si ceata toxica a acestui ianuarie, iar namolul isi va recere drepturile si va lasa urme de aur cangrenat.
Uite-o pe mama. Sunt doar eu si ma duc acasa. In jurul meu o multime de etichete. In mana mea eticheta mea: o fila alba. Ce naiba sa fac cu o fila alba? O mototolesc repede ca si cum as da  spargerea vietii mele si mi-ar fi teama sa nu fiu suprinsa in plin atac. Nu poate fi eticheta mea asta! Nu se poate! Arunc foaia si privesc cum o tona de pamant lichefiat se hraneste despotic din acea celuloza. Disperare, furie, frica, dispret, vinovatie? Da, toate acestea si mult mai multe se ascund undeva in mine. Nu stiu unde, dar nici nu imi pasa.
Ma intorc cu imaginea lui din ianuarie in minte, si o vad pe mama, a carei voce imi ingheata privirea patrunsa de cioturile lui negricioase.
"Unde ti-ai pierdut sufletul, copila?"