Suntem doar niste mesageri ai timpului. Timpul este marele nostru stapan si sunt sigura ca nu este prima oara cand auziti asa ceva.
Timpul ne vrea binele, timpul ne vrea raul. Timpul ne face sa suferim, sa uitam de soarele cald al toamnei, sa-i uram pe ceilalti, sa dam cu piciorul in cainele care maraie la marginea de drum (dar care nu musca), sa fugim de fericire, sa ne fie teama de noi insine.
Timpul ne impinge sa cersim indurare propriei noastre fiinte, ne face sa ne blestemam zilele pentru propriile greseli, ne face sa ne delectam cu propriile pacate. Timpul fura zambete, risipeste prietenii, omoara oameni.
Tot timpul este apa oxigenata si rivanolul sufletului, garoul inimii si analgezicul constiintei. Timpul ne este prieten, ne este un dusman necesar, ne este o mama, ne este un profesor. Timpul imparte intelepciune, succese si motivatii. Timpul naste oameni.
Timpul este un prieten vechi, care ne stie toate suferintele si bucuriile, un prieten pe care nu il invitam la petrecerile de sambata seara, dar care isi face simtita prezenta oriunde si oricum, un prieten pe care nu reusesti nicicand sa il cunosti intru-totul, dar caruia ii simti lipsa in fiecare zi a vietii tale.
Timpul este un tradator care te injughie pe la spate de cate ori are ocazia si care apoi iti rade in fata. Timpul este ca mirele care paraseste mireasa in fata altarului ( si invers), ca iubitul care te inseala cu cea mai buna prietena sau ca baiatul care, dupa o partida de sex, dupa un dus rece si o tigara buna, paraseste fata inca in asternutul cald. Timpul este toate acestea si mult mai multe.
Timpul este totul. Timpul suntem noi.
luni, 14 noiembrie 2011
duminică, 6 noiembrie 2011
Toamna iar
Toamna iar. Frunzele ruginesc ca in pastelurile poetilor literaturii romantice.
Toamna iar. Copacii raman golasi.
Toamna iar. Vazduhul suspina.
Toamna iar. Razele soarelui presara parfumuri luciferice peste zare.
Toamna iar. Inimi topite de picaturi reci si prafuite.
Toamna iar.
vineri, 19 august 2011
Poveste
(Hai sa povestim si ce putem povesti daca nu o poveste?)
Se facea ca exista odata, in lumea asta mare si indoielnica, o fantoma care, in loc sa sperie oamenii rai si slabi de inger, statea toata ziua si se uita la telenovele. Si, de la atata siroposenie si idile tumultoase cu fete "embarasadas" cazute prada fenomenului masculin devorator, fantoma noastra a ajuns sa caute si ea astfel de experiente, sperand ca va intelege aceste emotii amorfe.
Zis si facut! Cu doar cateva retusuri si o nuanta de roz in obraji pentru a imita cat mai bine viata, fantoma nu numai ca arata destul de bine, dar chiar se bucura de o anumita populariate in randul lumii bune. Asa ca pretendentii nu au intarziat sa apara. Insa cum fantomele nu exceleaza in privinta sentimentelor, idilele fantomatice erau de o profunzime stupida si ridicula. Fiecare intalnire incepea asa cum incep toate, de altfel: preludiul seductie, capcane infatile si de prost gust, aplicarea planului, capturarea victimei, consumarea actului sexual, tigara de dupa (in cazul fumatorilor), apoi despartirea care nu intarzia sa apara, aducand dupa sine si lacrimile de crocodil. In acest fel fantoma traia, pe propria piele, iubirea si vedea ca telenovele sunt mult mai placute decat acest "dute-vino".
Asa ca intr-o dimineata de decembrie alb, s-a hotarat sa revina la ale ei telenovele si sa uite de aventurile amoroase. Insa, cand a iesit in gerul taios al lui decembrie, a inceput sa simta vantul, fulgii de nea, chiar si un vag miros de placinta care plutea prin acea piata de fantome, se pare. (Cine s-ar fi gandit ca si fantomelor le place placinta?) Asa ca, in loc de telenovele mieroase, fantoma chipesa s-a ales cu pedeapsa de a-si trai propria telenovela stupida, fara a putea iesi din aceste rafuieli cu iubirea. Acum isi petrece mai tot timpul plangand dupa nu stiu ce coate-goale, blestemand ziua in care s-a hotarat sa intre in jocul asta care ii complica existenta. Vrea sa poata speria oamenii, dar e prea tarziu. Un sentiment ciudat, placut si nociv in acealsi timp, a facut-o sa devina mai mult om decat fantoma, iar asta este cel mai rau lucru care i se putea intampla: sa simti, sa vrei, dar mai ales sa poti.
(Povestea este de inspiratie pur fantastica! Fantomele nu exista!)
Se facea ca exista odata, in lumea asta mare si indoielnica, o fantoma care, in loc sa sperie oamenii rai si slabi de inger, statea toata ziua si se uita la telenovele. Si, de la atata siroposenie si idile tumultoase cu fete "embarasadas" cazute prada fenomenului masculin devorator, fantoma noastra a ajuns sa caute si ea astfel de experiente, sperand ca va intelege aceste emotii amorfe.
Zis si facut! Cu doar cateva retusuri si o nuanta de roz in obraji pentru a imita cat mai bine viata, fantoma nu numai ca arata destul de bine, dar chiar se bucura de o anumita populariate in randul lumii bune. Asa ca pretendentii nu au intarziat sa apara. Insa cum fantomele nu exceleaza in privinta sentimentelor, idilele fantomatice erau de o profunzime stupida si ridicula. Fiecare intalnire incepea asa cum incep toate, de altfel: preludiul seductie, capcane infatile si de prost gust, aplicarea planului, capturarea victimei, consumarea actului sexual, tigara de dupa (in cazul fumatorilor), apoi despartirea care nu intarzia sa apara, aducand dupa sine si lacrimile de crocodil. In acest fel fantoma traia, pe propria piele, iubirea si vedea ca telenovele sunt mult mai placute decat acest "dute-vino".
Asa ca intr-o dimineata de decembrie alb, s-a hotarat sa revina la ale ei telenovele si sa uite de aventurile amoroase. Insa, cand a iesit in gerul taios al lui decembrie, a inceput sa simta vantul, fulgii de nea, chiar si un vag miros de placinta care plutea prin acea piata de fantome, se pare. (Cine s-ar fi gandit ca si fantomelor le place placinta?) Asa ca, in loc de telenovele mieroase, fantoma chipesa s-a ales cu pedeapsa de a-si trai propria telenovela stupida, fara a putea iesi din aceste rafuieli cu iubirea. Acum isi petrece mai tot timpul plangand dupa nu stiu ce coate-goale, blestemand ziua in care s-a hotarat sa intre in jocul asta care ii complica existenta. Vrea sa poata speria oamenii, dar e prea tarziu. Un sentiment ciudat, placut si nociv in acealsi timp, a facut-o sa devina mai mult om decat fantoma, iar asta este cel mai rau lucru care i se putea intampla: sa simti, sa vrei, dar mai ales sa poti.
(Povestea este de inspiratie pur fantastica! Fantomele nu exista!)
miercuri, 17 august 2011
Postare noua
Stiu. Am promis. Mi-am promis mie. Si nu a fost asa.
Credeam ca voi fi suficient de determinata ca sa postez ceva nou pe acest blog, mult mai devreme de aceasta data; si ca de fiecare data m-am dat batuta in fata multitudinii de ganduri, care ma face sa cred ca nimic bun nu poate iesi din mine. Si totusi, nici de data asta nu stiu ce mi-a venit sa reincep povestea cu scrisul pe acest blog, care, realista fiind, chiar nu il citeste nimeni ( in afara de 2 prieteni).
Deci, iata-ma, din nou in fata tastaturii, incercand sa urmaresc un anumit subiect, subiect pe care, sa fiu sincera, nu il am si nici prea mare dispozitie sa concep unul, nu am. As putea sa vorbesc despre viata, viata mea (de ce nu?), despre oameni, despre lumi spirituale si arhaice, despre valori, pseudovalori si narcisisme, iar un cele din urma as putea sa scot doua, trei idei si din politica. Pot gasi chiar mai multe laitmotive, macar atat sunt in stare sa fac, acum, la ora asta. De exemplu...
Imi cer scuze! Mi-a sunat telefonul. M-a intrerupt din...din orice ar fi asta. Acum chiar ca nu mai pot gandi la rece. Oamenii sunt asa niste fiinte instabile. Ma opresc aici din a face comentarii despre oameni, pentru ca si asa postarea asta nu are niciun Dumnezeu.
Ziceam ca nu stiu ce m-a facut sa rescriu pe acest blog. Citisem mai devreme un alt blog si mi-am amintit ca am promis sa revin in lumea bloggerilor, daca pot spune asa. Ideea e ca aceasta postare nu are niciun scop. E ca o picatura de ploaie. Luata separat, nu pare a avea prea multa importanta; insa privita in ansamblu, ea este o parte din ceva anume: ploaie, rau, mare, ocean. Asa si postarea asta. Poate e o parte din mine, iar eu nu imi dau seama. In fapt, sigur e o parte din mine. Chiar si aerul care intra si iese din plamanii mei poate fi considerat o parte din mine. V-ati gandit vreodata sa delimitati componentele propriei persoane? De la lucruri majore ca membre, trunchi si alte elemente anatomice, la idei, prieteni, locurile pe care le frecventati si multe alte aspecte care se izbesc, accidental sau nu, de ceea ce inseamna propria persoana. Nu as reusi niciodata sa duc aceasta provocare la bun-sfarsit!
Urmeaza parte in care, incheierea unui text narativ normal, vine sa ma faca sa realizez de ce nu pot scrie mai des. Asa ca voi spune scurt:
"Asta e tot." (deocamdata)
Credeam ca voi fi suficient de determinata ca sa postez ceva nou pe acest blog, mult mai devreme de aceasta data; si ca de fiecare data m-am dat batuta in fata multitudinii de ganduri, care ma face sa cred ca nimic bun nu poate iesi din mine. Si totusi, nici de data asta nu stiu ce mi-a venit sa reincep povestea cu scrisul pe acest blog, care, realista fiind, chiar nu il citeste nimeni ( in afara de 2 prieteni).
Deci, iata-ma, din nou in fata tastaturii, incercand sa urmaresc un anumit subiect, subiect pe care, sa fiu sincera, nu il am si nici prea mare dispozitie sa concep unul, nu am. As putea sa vorbesc despre viata, viata mea (de ce nu?), despre oameni, despre lumi spirituale si arhaice, despre valori, pseudovalori si narcisisme, iar un cele din urma as putea sa scot doua, trei idei si din politica. Pot gasi chiar mai multe laitmotive, macar atat sunt in stare sa fac, acum, la ora asta. De exemplu...
Imi cer scuze! Mi-a sunat telefonul. M-a intrerupt din...din orice ar fi asta. Acum chiar ca nu mai pot gandi la rece. Oamenii sunt asa niste fiinte instabile. Ma opresc aici din a face comentarii despre oameni, pentru ca si asa postarea asta nu are niciun Dumnezeu.
Ziceam ca nu stiu ce m-a facut sa rescriu pe acest blog. Citisem mai devreme un alt blog si mi-am amintit ca am promis sa revin in lumea bloggerilor, daca pot spune asa. Ideea e ca aceasta postare nu are niciun scop. E ca o picatura de ploaie. Luata separat, nu pare a avea prea multa importanta; insa privita in ansamblu, ea este o parte din ceva anume: ploaie, rau, mare, ocean. Asa si postarea asta. Poate e o parte din mine, iar eu nu imi dau seama. In fapt, sigur e o parte din mine. Chiar si aerul care intra si iese din plamanii mei poate fi considerat o parte din mine. V-ati gandit vreodata sa delimitati componentele propriei persoane? De la lucruri majore ca membre, trunchi si alte elemente anatomice, la idei, prieteni, locurile pe care le frecventati si multe alte aspecte care se izbesc, accidental sau nu, de ceea ce inseamna propria persoana. Nu as reusi niciodata sa duc aceasta provocare la bun-sfarsit!
Urmeaza parte in care, incheierea unui text narativ normal, vine sa ma faca sa realizez de ce nu pot scrie mai des. Asa ca voi spune scurt:
"Asta e tot." (deocamdata)
sâmbătă, 7 mai 2011
Rumoare
Zile trec; zile saruta valurile taranei,
apoi zilele vin;
sparg apele reci ale focului,
cresc din copacii manjiti de rosu,
privesc spre zari aproape albastre,
raman spanzurate de valurile taranei.
Clipe vin; clipe se lipesc de marginile unui pahar inca murdar
cu urme de ruj si parfurm de tigara.
Apoi clipele trec,
clipele suspina,
clipele rad,
Clipele mor si se strecoara printre frunze inmuiate in cafea.
La infinit.
apoi zilele vin;
sparg apele reci ale focului,
cresc din copacii manjiti de rosu,
privesc spre zari aproape albastre,
raman spanzurate de valurile taranei.
Clipe vin; clipe se lipesc de marginile unui pahar inca murdar
cu urme de ruj si parfurm de tigara.
Apoi clipele trec,
clipele suspina,
clipele rad,
Clipele mor si se strecoara printre frunze inmuiate in cafea.
La infinit.
duminică, 10 aprilie 2011
Spre chioscul cu ziare
Iar am deschis ochii printre frunzele putrede.
M-am trezit ieri intr-o zi ciudata de primavara. Mergeam pe strada, amintindu-mi cat de mult imi doream ploaia zilele trecute, cand, deodata, cerul m-a absorbit din nou. Cred ca asta este marele meu pacat si viciul animalic: cerul. Dependenta e acuta iar sevrajul isi face mereu aparitia in grota platonica in care, spun unii, ma afund constiincioasa.
Bineinteles, in prim-plan cerul, un narcotic absolut esential in existenta mea solubila, cerul pe care ieri parca il descopeream pentru prima oara. Parca abia atunci aflasem culoarea violent de albastra, mirosul norilor prafuiti si gustul razelor placide. Ciudatenia zilei de ieri consta mai ales in faptul ca aceasta congenstiona toate anotimpurile. Daca as fi indraznit sa uit de calendar, probabil ca m-as fi ratacit printre himere decise sa ma scoata din minti in acel cerc de indicii contradictorii. Simteam atunci raceala necoapta a iernii impletita cu razele crude de primavara, toate imbalsamate in azurul cristalizat al cerului de vara pe care se rataceau ametiti cativa nori rupti dintr-un tablou tomnatic. Eram intr-un colt de lume, inchisa si totusi avand acces la o varietate socanta de repere spatiale si temporale. Totul era de parca Dumnezeu dorea sa isi retuseze creatia, astfel a resetat timpul pentru a reevalua conditia noului Univers; iar eu ma ratacisem, pentru cateva clipe, in acea lume de la inceputul inceputului.
As fi dorit sa ma pierd in acea clipa si sa nu mai gasesc drumul spre Era noastra, insa praful din ochi, zgomotul masinilor si mai ales ceasul de la mana stanga imi reaminteau ca trebuie sa ajung la chioscul cu ziare cat mai repede. Asa am revenit, am grabit pasul, insa am pastrat in privire un ciob dintr-o lume care, pentru o clipa, s-a intersectat, din greseala, cu lumea mea.
M-am trezit ieri intr-o zi ciudata de primavara. Mergeam pe strada, amintindu-mi cat de mult imi doream ploaia zilele trecute, cand, deodata, cerul m-a absorbit din nou. Cred ca asta este marele meu pacat si viciul animalic: cerul. Dependenta e acuta iar sevrajul isi face mereu aparitia in grota platonica in care, spun unii, ma afund constiincioasa.
Bineinteles, in prim-plan cerul, un narcotic absolut esential in existenta mea solubila, cerul pe care ieri parca il descopeream pentru prima oara. Parca abia atunci aflasem culoarea violent de albastra, mirosul norilor prafuiti si gustul razelor placide. Ciudatenia zilei de ieri consta mai ales in faptul ca aceasta congenstiona toate anotimpurile. Daca as fi indraznit sa uit de calendar, probabil ca m-as fi ratacit printre himere decise sa ma scoata din minti in acel cerc de indicii contradictorii. Simteam atunci raceala necoapta a iernii impletita cu razele crude de primavara, toate imbalsamate in azurul cristalizat al cerului de vara pe care se rataceau ametiti cativa nori rupti dintr-un tablou tomnatic. Eram intr-un colt de lume, inchisa si totusi avand acces la o varietate socanta de repere spatiale si temporale. Totul era de parca Dumnezeu dorea sa isi retuseze creatia, astfel a resetat timpul pentru a reevalua conditia noului Univers; iar eu ma ratacisem, pentru cateva clipe, in acea lume de la inceputul inceputului.
As fi dorit sa ma pierd in acea clipa si sa nu mai gasesc drumul spre Era noastra, insa praful din ochi, zgomotul masinilor si mai ales ceasul de la mana stanga imi reaminteau ca trebuie sa ajung la chioscul cu ziare cat mai repede. Asa am revenit, am grabit pasul, insa am pastrat in privire un ciob dintr-o lume care, pentru o clipa, s-a intersectat, din greseala, cu lumea mea.
sâmbătă, 2 aprilie 2011
Drum spre viata
Peste praf nu poti decat posti.
Un ghem de ata imi scapa din poale,
iar firul rosu se disipa, spre fereastra.
Peste praf incep acum citi.
Un ghem de ata imi scapa din poale,
iar firul rosu se disipa, spre fereastra.
Peste praf incep acum citi.
sâmbătă, 19 martie 2011
Teorie asupra vietii
Nu stiu cat de filosofi sunt unii, sau cat de filosoafa sunt eu. Vreau sa cred ca nu sunt filosoafa. Nu suport filosofii. Cred ca stiu mersul lucrurilor si ca pot demonstra teoriile lumii, cand, de fapt, sunt sclavii unor incredibile certitudini. Chiar asa! De ce sa te obosesti sa demonstrezi ca exista flori galbene, cand in fata ta arde un intreg lan de floarea-soarelui? De ce sa incerci din rasputeri sa definesti lumea, viata, omul cand intreaga lor existenta se bazeaza tocmai pe acest mister, iar, odata misterul elucidat, ne-am cufunda in cea mai mare banalitate de la nasterea pacatului incoace? De ce sa cauti acolo unde altii gasesc fara sa caute, de ce sa stii ceea ce altii stiu prin nestiinta, de ce sa vezi ceea ce altii pot doar simti? Este inutil, inuman si irealizabil totul. Nimic din ceea ce vor unii sa demonstreze nu poate fi definit, pentru ca exista lucruri superioare fiintei umane; lucruri ce te fac sa tresari atunci cand simti briza sarata a marii, ce te fac sa visezi cand privesti spre cerul insangerat al toamnei, ce te fac sa vrei sa zbori atunci cand privesti lumea printre ramurile unui batran stejar.
In acest contex, eu spun: ce bine ca suntem oameni! Ce bine ca traim, ca vorbim, ca mintim, ca iubim, ca simtim! Ce bine ca murim, la urma urmei. Ce bine ca gustam din viata, ca din licoarea absoluta, iar cand dam de un gust dulce-amarui, ne speriem, ne inecam si risipim totul pe covorul scump din sufragerie. Ne este teama sa nu vina Mama sa ne certe, asa ca facem repede curatenie si ne tocim degetele frecand la blestematul ala de covor scump. Insa, ca de fiecare data, pata ramane, Mama vine, iar noi terminam nedemni si injositi in fata propriei noastre fiinte.
Asa ca de ce sa ne tot gandim la ce este viata, cand noi nu suntem capabili sa stim cine suntem cu adevarat? Palim pentru a putea inflori, si inflorim pentru a putea pali. Asa ca, daca tinem neparat sa definim cuvantul "viata", putem spune: "viata" este un substantiv defectiv de plural, in care vocalele se impun prin prestanta si convingere, pe cand consoanele se resmneaza si le sustin, supuse.
In acest contex, eu spun: ce bine ca suntem oameni! Ce bine ca traim, ca vorbim, ca mintim, ca iubim, ca simtim! Ce bine ca murim, la urma urmei. Ce bine ca gustam din viata, ca din licoarea absoluta, iar cand dam de un gust dulce-amarui, ne speriem, ne inecam si risipim totul pe covorul scump din sufragerie. Ne este teama sa nu vina Mama sa ne certe, asa ca facem repede curatenie si ne tocim degetele frecand la blestematul ala de covor scump. Insa, ca de fiecare data, pata ramane, Mama vine, iar noi terminam nedemni si injositi in fata propriei noastre fiinte.
Asa ca de ce sa ne tot gandim la ce este viata, cand noi nu suntem capabili sa stim cine suntem cu adevarat? Palim pentru a putea inflori, si inflorim pentru a putea pali. Asa ca, daca tinem neparat sa definim cuvantul "viata", putem spune: "viata" este un substantiv defectiv de plural, in care vocalele se impun prin prestanta si convingere, pe cand consoanele se resmneaza si le sustin, supuse.
Coaja de cerneala
Pe o coaja de cerneala
sta respins un colt de nea.
Pe o coaja de cerneala
Si-au pierdut increderea.
Pe o coaja de cerneala
astazi ploua, maine ploua.
Doar o coaja de cerneala
ne ramase numai noua.
Tot pe coaja de cerneala
mai asez un val de randuri.
Insa coaja de cerneala
se disipa-n coji de ganduri.
sta respins un colt de nea.
Pe o coaja de cerneala
Si-au pierdut increderea.
Pe o coaja de cerneala
astazi ploua, maine ploua.
Doar o coaja de cerneala
ne ramase numai noua.
Tot pe coaja de cerneala
mai asez un val de randuri.
Insa coaja de cerneala
se disipa-n coji de ganduri.
duminică, 20 februarie 2011
Infern
Ma mistuie, cateodata, un foc launtric.
Apoi, analizez arsuri:
" O arsura, doua arsuri, trei arsuri."
Prima arsura: Durere
A doua arsura: Placere
A treia arsura: Mistere
Trei taciuni sau trei morminte?
Trei lumanari sau trei biserici?
Trei cantece sau o cantare?
Toate trei in mine,
iar eu in toate trei.
Una ma striga.
Alta ma vrea.
Cealalta ma are,deja.
Da-mi apa, Doamne!
Apa, sa vrea Focul sa ma arda.
Da-mi moarte, Doamne!
Moarte, sa vrea Viata sa ma aiba.
Da-mi suflet, Doamne!
Suflet, sa vrea Iadul sa ma fure
din tine!
Apoi, analizez arsuri:
" O arsura, doua arsuri, trei arsuri."
Prima arsura: Durere
A doua arsura: Placere
A treia arsura: Mistere
Trei taciuni sau trei morminte?
Trei lumanari sau trei biserici?
Trei cantece sau o cantare?
Toate trei in mine,
iar eu in toate trei.
Una ma striga.
Alta ma vrea.
Cealalta ma are,deja.
Da-mi apa, Doamne!
Apa, sa vrea Focul sa ma arda.
Da-mi moarte, Doamne!
Moarte, sa vrea Viata sa ma aiba.
Da-mi suflet, Doamne!
Suflet, sa vrea Iadul sa ma fure
din tine!
Dor de Mare
Insa cel mai mult imi doresc sa simt marea. Vreau sa simt muscatura apei sarate, care se revolta de fiecare data in valuri melodioase. Vreau sa simt nisipul ca pe o a doua piele care ma cuprinde cu brate moi si letargice; in fiecare particula a sa se contureaza noi celule ale fiintei mele, celule ce ma recladesc, apoi ma ard, ca sa pot renaste din ele, redefinindu-ma. Astfel, ce eram cu cateva clipe in urma devine cenusa. Cenusa groasa, lanceda, spulberata de pescarusi in cautarea lor obsedanta a hranei. Cautare prin gunoaie, desigur. Pescarusii, niste paznici tainici ai marii, ai aerului, ai nisipului, ai mei...
Dar acum e doar februarie si ninge. E frig peste tot, chiar si pescarusii au inghetat pe stanci reci. Nisipul e ud, sleit si amortit. Marea e doar in inima mea, insa nu pot intra acolo. Am uitat ca sunt vaduva de inima.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Spovedanie
-Stii, stateam la masa.
A venit opac si cu pantofii murdari.
Nu vorbea, nu respira, nu clipea.
Insa eu l-am auzit de prima oara.
Ma privea si atunci a inceput
sa imi citeasca gandurile.
Eu l-am lasat s-o faca.
Se va insela si de data asta.
Va crede ca imi stie secretele,
ca imi cunoaste spiritul in stare pura,
ca va putea sa se foloseasca de celelalte euri
ale mele: eu, el. Noi.
E un las!
Nu stie decat sa isi tarasca mizeria
prin lume; prin mine...
Mine de carbuni, albastri.
Crede ca ma cunoaste...
Nu stie nici numarul meu de la pantofi,
nici numarul lacrimilor mele
varsate,
atunci,
acolo,
aiurea,
murind.
E un mizerabil!
Unul incurabil!
-Azi a venit din nou.
Nu am putut sa il vad.
Aveam pamant in ochi,
iar in maini tineam pietre.
Cantam insa.
El m-a auzit si s-a gandit ca
pot fi acolo!
Nu mai eram!
Apoi a insistat sa fiu.
Si am fost!
-Esti!
A venit opac si cu pantofii murdari.
Nu vorbea, nu respira, nu clipea.
Insa eu l-am auzit de prima oara.
Ma privea si atunci a inceput
sa imi citeasca gandurile.
Eu l-am lasat s-o faca.
Se va insela si de data asta.
Va crede ca imi stie secretele,
ca imi cunoaste spiritul in stare pura,
ca va putea sa se foloseasca de celelalte euri
ale mele: eu, el. Noi.
E un las!
Nu stie decat sa isi tarasca mizeria
prin lume; prin mine...
Mine de carbuni, albastri.
Crede ca ma cunoaste...
Nu stie nici numarul meu de la pantofi,
nici numarul lacrimilor mele
varsate,
atunci,
acolo,
aiurea,
murind.
E un mizerabil!
Unul incurabil!
-Azi a venit din nou.
Nu am putut sa il vad.
Aveam pamant in ochi,
iar in maini tineam pietre.
Cantam insa.
El m-a auzit si s-a gandit ca
pot fi acolo!
Nu mai eram!
Apoi a insistat sa fiu.
Si am fost!
-Esti!
Pagina de jurnal
Eram insa, intr-un autobuz vechi de cand lumea, plin de praf iute, cand s-a intamplat asta. Cum poti observa asta dintr-o cutie, care te separa involuntar de tot ce inseamna "Lume"? Am reusit, insa, sa vad printre mesajele iincifrate de pe geamurile groase si zoioase. Caldura zambetului solar a facut ce face el de obicei: patrunde printre toate celulele corpului meu, imprimand acelasi reflex de intensa luminozitate. Insa, de data asta, am vazut ceva cu totul special pe cer.
Undeva, intr-un plan secundar, se afla asa-numitul "cer" de un bleu prea crud pentru mintea mea. Nu puteam sa imi dezlipesc privirea de la acea frantura de utopie, care se revela chiar in fata mea, fara a putea intelege prea multe. Pur si simplu nu puteam! Incercam din rasputeri sa construiesc o metafora si nu imi iesea. Acea parte din atmosfera era ca si o parte din mine, iar eu ma invarteam in cerc, asemenea un catel in jurul cozii, incercand sa prind macar o ideea a fiintei mele. Fara succes insa. Incercam sa imi vizualizez ochii si voiam sa construiesc o comparatie intre albastrul ochilor si acea bucatica de cer. Oricat m-as fi straduit, simteam ca mereu poate fi ceva mai mult decat o banala figura de stil.
Apoi, undeva, intr-o combinatie uluitoare de natura divina, peste partea azurie din mine, se intrevedeau acei nori grei care nu lipsesc din nicio pictura realista si nici din vietile noastre. Era un anume tip de nori, ca si cerul, de altfel. Nimic obisnuit. Parca Puterilor Ceresti li s-a facut, dintr-odata, mila de sufletul meu incetosat si s-au gandit sa imi ofere o clipa de visare, aici pe pamant. (Le multumesc!) Revenind la nori. Erau niste nori la fel de ciudati ca si cerul. Cine a mai vazut nori violet in februarie? Erau violet spre mov cenusiu, cu nuante de roz crispat, care parca invaluiau cumva azuriul platinat al cerului. Acea mica particica de lume, era o spartura, un ochi de lume noua prin care se forma un fel de conexiune iluzorie dintre privirea mea si suflul angelic al heruvimilor.
Totul a durat doar cateva secunde. A fost de parca nu mai exista nimic pe pamant, in afara de acea parte de culoare vie, in mijlocul unui februarie prea gri pentru mine. Eram inconjurata, pentru o secunda, doar de esente. Nu mai existau oameni, ci doar samburi de viata, nu mai existau flori, copaci, frunze, ci doar pete de culoare atent impartite pe o panza neagra. Viata, Bine, Rau, Vis, Noroc, Fericire, Dispret, Iubire? Nimic din toate acestea nu exista in acele secunde. Era doar lumea si atat. Nimic mai mult. Totul simplu ca "Buna ziua", ca o picatura de orice, ca o raza de orice fel, ca un sentiment oricare . Totul privit in esenta, fara complicatiile pe care le include inevitabil viata.
Apoi, autobuzul cel batran a inceput sa schiopateze in nenumaratele gropi si m-am reintors in lume, privind cu un gust amar ochiul ciopartit, care lasase in mine nenumarate tandari. Constientizam iluzia traita, dar imi placea sa cad macar putin in capcanele pe care le pregatise meticulos pentru mine. M-am trezit inconjurata de lume, multa lume, o lume a carei existenta nu tinea cont de ochiul de cer, de care tocmai fusesem absorbita.
Apoi, am stat o secunda, gandindu-ma la nimic, punandu-mi cateva intrebari esentiale: De ce? Pentru ce? Pentru cine?
Am continuat sa contemplu natura moarta prin geamul murdar, cautand cu o sete nervoasa un raspuns, fiindu-mi rusine sa mai ridic ochii spre cer, spre soare.
Cobor si simt aerul! Imi zic: "Prostii, praful iti incetineste sinapsele. Ai nevoie de o cana de ceai si un antinevralgic." Insa, in clipa aceea eram cladita numai din intrebari: De ce? Pentru ce? Pentru cine?
vineri, 4 februarie 2011
Grota
M-am ratacit printre statuiete de ceara.
Le privesc, le simt aroma, dar nu le mai pot vorbi.
Limba mi s-a topit.
M-am topit si eu usor, usor.
O statuie imi face semn sa ma asez
langa ea.
Miracol! Vad! Vad o raza de soare.
Pot vedea totul!
Grota, grota mea.
Casa mea!
Dar ce mizerie s-a facut aici de la ultima raza de soare!
Peste tot resturi, resturi de lume.
M-am murdarit de atata lume.
Copacii au crescut pe tavanul grotei.
Vor sa ma imbratiseze
cu frunzele lor uscate.
O fac.
Stau in aceeasi grota, grota mea.
Vad raza de soare.
Eu, statuieta si copacii.
Toti obositi de lumina,
topiti de lumina.
Toti in
Grota.
Grota de cristal innegrit de la ceara statuietelor.
Poate ceara limbii mele, ceara din mine...
Cine stie?
Nici macar copacii nu mai stiu.
Astazi am vazut o raza!
Mi-a luminat grota, pentru o clipa.
Apoi s-a inecat in adevar
si a murit topindu-se in mine.
Le privesc, le simt aroma, dar nu le mai pot vorbi.
Limba mi s-a topit.
M-am topit si eu usor, usor.
O statuie imi face semn sa ma asez
langa ea.
Miracol! Vad! Vad o raza de soare.
Pot vedea totul!
Grota, grota mea.
Casa mea!
Dar ce mizerie s-a facut aici de la ultima raza de soare!
Peste tot resturi, resturi de lume.
M-am murdarit de atata lume.
Copacii au crescut pe tavanul grotei.
Vor sa ma imbratiseze
cu frunzele lor uscate.
O fac.
Stau in aceeasi grota, grota mea.
Vad raza de soare.
Eu, statuieta si copacii.
Toti obositi de lumina,
topiti de lumina.
Toti in
Grota.
Grota de cristal innegrit de la ceara statuietelor.
Poate ceara limbii mele, ceara din mine...
Cine stie?
Nici macar copacii nu mai stiu.
Astazi am vazut o raza!
Mi-a luminat grota, pentru o clipa.
Apoi s-a inecat in adevar
si a murit topindu-se in mine.
Cer verde cu miros de migdale
Recunosc, nu eu am ales titlul acestei postari. Ea nici nu exista daca, un prieten, nu imi sugera sa postez ceva cu titlul asta. Nu cred ca sunt in stare sa pot crea ceva "la comanda" , insa am luat-o ca pe o provocare. El stie ca imi plac imaginile plastice si sinestezice, asa ca si-a propus sa ma duca intr-o sfera placuta mie. Ce nu stie prietenul meu este ca nu pot scrie dulcegarii despre concepte prea indepartate ariei mele de observatie. El va spune: "Foloseste-ti imaginatia, Dana!"
Asta fac. Inchid ochii si...si nimic. Cerul in treaba lui, verdele in treaba lui si migdalele in treaba lor. Probabil prietenul meu a fost intr-un exces de imagini poetice, insa eu nu pot lega nimic. Pot doar spune ca cerul este cartea mea preferata, ca verdele imi cresteaza deseori privirea in primele zile de primavara si ca migdalele...Doamne, migdalele! Migdalelor nu le pot gasi comparatie. Ele sunt insasi vara, pe care mi-o doresc in fiecare zi mai mult.
El va spune (prietenul meu) ca tocmai in asta consta magia si frumusetea imaginii: sa realizezi o legatura intre lucruri aparent fara legatura. Nu pot decat sa fiu de acord cu el si sa realizez ca lumea asta e compusa din multipli factori aparent fara nicio legatura, dar cat se poate de interdependeti. Astfel, imaginea migdalelor si a cerului verde ma duce cu gandul la viata insasi, cerul fiind Universul in care se intalnesc nebuniile natiunilor, verdele realizand legaturi directe cu lumea reala si cea spirituala, iar migdalele...migdalele suntem chiar noi, bine ascunsi in carapacea noastra de lemn topit, dar mustind de savorea dulce amaruie a iluziilor in care traim.
Gandul meu a alunecat mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit sa se ragaseasca in aceasta postare, insa, ii spun prietenului meu (care dorea o abordare plina de elan fantasmagoric, banuiesc) ca aceasta imagine, pe langa faptul ca imi reimprospateaza spiritul (ceea ce cred ca i se intampla si lui) ma face sa caut definitii in cele mai indepartate colturi ale constiintei mele pamantene.
Deci, multumesc, prietene drag, pentru provocarea lansata. Stiu ca nu te astepti la o asemenea abordare mai mult decat atipica, in ceea ce ma priveste, dar sper sa pot trezi in tine o urma de solidaritate fata de conceptiile mele umile.
Inchei prin a spune ca, desi imaginea a trezit in mine un soi de letargie dulce amestecata cu un iz al amintirilor si totodata al viselor, gandul ma duce si la un rationalism care depaseste limitele constructiilor lirice. Deci, sper sa nu iti fi dispalcut ideea mea de a fi putin mai pragmatica.
Cer verde cu miros de migdale!
Asta fac. Inchid ochii si...si nimic. Cerul in treaba lui, verdele in treaba lui si migdalele in treaba lor. Probabil prietenul meu a fost intr-un exces de imagini poetice, insa eu nu pot lega nimic. Pot doar spune ca cerul este cartea mea preferata, ca verdele imi cresteaza deseori privirea in primele zile de primavara si ca migdalele...Doamne, migdalele! Migdalelor nu le pot gasi comparatie. Ele sunt insasi vara, pe care mi-o doresc in fiecare zi mai mult.
El va spune (prietenul meu) ca tocmai in asta consta magia si frumusetea imaginii: sa realizezi o legatura intre lucruri aparent fara legatura. Nu pot decat sa fiu de acord cu el si sa realizez ca lumea asta e compusa din multipli factori aparent fara nicio legatura, dar cat se poate de interdependeti. Astfel, imaginea migdalelor si a cerului verde ma duce cu gandul la viata insasi, cerul fiind Universul in care se intalnesc nebuniile natiunilor, verdele realizand legaturi directe cu lumea reala si cea spirituala, iar migdalele...migdalele suntem chiar noi, bine ascunsi in carapacea noastra de lemn topit, dar mustind de savorea dulce amaruie a iluziilor in care traim.
Gandul meu a alunecat mult prea departe de ceea ce ar fi trebuit sa se ragaseasca in aceasta postare, insa, ii spun prietenului meu (care dorea o abordare plina de elan fantasmagoric, banuiesc) ca aceasta imagine, pe langa faptul ca imi reimprospateaza spiritul (ceea ce cred ca i se intampla si lui) ma face sa caut definitii in cele mai indepartate colturi ale constiintei mele pamantene.
Deci, multumesc, prietene drag, pentru provocarea lansata. Stiu ca nu te astepti la o asemenea abordare mai mult decat atipica, in ceea ce ma priveste, dar sper sa pot trezi in tine o urma de solidaritate fata de conceptiile mele umile.
Inchei prin a spune ca, desi imaginea a trezit in mine un soi de letargie dulce amestecata cu un iz al amintirilor si totodata al viselor, gandul ma duce si la un rationalism care depaseste limitele constructiilor lirice. Deci, sper sa nu iti fi dispalcut ideea mea de a fi putin mai pragmatica.
Cer verde cu miros de migdale!
vineri, 28 ianuarie 2011
Celulele cenusii
Nu pot gasi grad de comparatie in viata mea. Mereu ma intreb daca nu cumva ceea ce cred eu a fi normal, nu este anormal in realitatea congenstionata a mintii mele. Da, poate fi ceva cu totul diferit de ceea ce cred eu a fi bine, in lumea asta.
Apropo, v-ati constientizat vreodata creierul? De ce poti spune ca te doare absolut orice organ in corpul uman, dar nu poti afirma niciodata ca te doare creierul. Cel putin nu in serios. Ati realizat vreodata ca in spatele persoanei voastre, a mintii, a amintirilor, a ideilor si chiar a sentimentelor se afla o simpla masa cenusie formata din niste celule la fel de biologice ca si cele ale muschilor de exemplu; cu structuri si functii diferite, dar nu asta e important. Ceea ce vreau sa scot in evidenta este ca, in spatele a tot ceea ce credem noi a fi "eul", personalitate si toate celelate aspecte ce tin de natura umana, se afla de fapt niste celule nevinovate, care nu stiu sa faca altceva decat sa sinapseze.
Inchideti pentru un moment ochii si constientizati-va "persoana", in mod direct. Cum? Pai, ca sa fie cat mai plastica aceasta transpunere in cutia voastra craniana, duceti limba pe cerul gurii. Ganditi-va ca dincolo de cativa centimetri (daca nu ma insel), zace ceea ce vedeti pe fiecare manual de anatomie sau oriunde in alta parte. Insa asta e deosebit pentru ca este al tau. Acolo esti de fapt tu, cu tot ce tine de tine, acolo este centrul de gravitatie a vietii tale si, daca stau bine sa ma gandesc, a intregii lumi. Imaginati-va apoi fiecare girus si fiecare sant al scoartei cenusii, fiecare vas de sange care il alimenteaza, fiecare tract care iese sau intra aici, totul pentru ca tu sa existi. Nu e incredibil ca un megaorgan (daca il pot numi asa) sa fie atat de ignorat de...el? Da, caci tu esti el. Fiecare celula cenusie, fiecare legatura, fac din acest organ sa fie mai mult decat atat; sa fie insasi persoana ta. Cu toate astea sunt putini cei care constientizeaza treaba asta, nu? Asta datorita faptului ca ne-am obisnuit sa fim individualisti si cu propriul nostru corp, de parca noi l-am poseda, cand, de fapt, el ne poseda. Uitam ca oamenii actioaneaza dupa principiile mecanice si ca, chiar daca ne vine foarte greu sa recunoastem , suntem doar niste robotei rudimentari si plini de emotii. Toate acestea sunt datorita unui creier care difera de la un om la altul, tocmai pentru a nu da senzatia de inseriere.
Acum, amintiti-va care este scopul vostru in viata? Sa terminati o facultate, sa gasiti un loc de munca foarte bine platit, sa va intemeiati o familie si sa traiti fericiti pana la adanci batraneti, cu nepotei si mese bogate de Craciun. Sau pur si simplu sa nu va pese de nimic, sa o tineti numai in petreceri, tutun, droguri, femei, barbati, sa duceti o viata fara stres, cum se zice, departe de griji si problemele obisnuite de zi cu zi. Ori poate va place sa calatoriti si va doriti o viata petrecuta in gari si statii straine, alaturi de ea sau de el, recitand poezii si ascultamd muzica. Poate sunteti vreun idealist si vreti sa deveniti presedintele SUA, sau cel putin sa conduceti o expeditie NASA pe undeva prin Universul, descoperind inceputul si sfarsitul acestuia (asta da descoperire!)
Unde vreau sa ajung? Toti ne dorim sa ne fie bine, speram la o implinire deplina, fara obstacole, fara situatii atenuante in calea fericirii absolute. Fiecare vede fericirea si viata in felul lui, insa scopul e acelasi. E ca si cum ai merge sa iti cumperi o masina de spalat. Toate fac acelasi lucru: spala rufele murdare. Unele, insa, le spala mai bine, altele consuma mai putina energie, altele au o multitudine de functii suplimentare pentru inalbire, stoarcere si clatire, unele sunt mai ieftine, altele mai scumpe, unele albe, altele gri. Efectul este in mare acelasi: spalatul refelor murdare.
Asa se intampla si cu noi. Toti ne dorim acelasi lucru: perfectiunea. Si toti o atingem in felul nostru. Insa, la unii, masina de spalat este mai performanta si hainele sunt mai curate, la altii sunt mai parfumate, la altii mai uscate. Toate acestea se intampla pentru ca, suntem in asa fel proiectati, incat sa nu putem atinge perfectiunea absoluta. Aceasta este marea defectiune a scoartei noastre cerebrale. Nu stie cum sa faca, in ce fel sa se coordoneze ca sa se poata multumi pe deplin de activitatea ei ca persoana. Creierul unam e un robotel biologic hidos, care este complexat de faptul ca nu poate sa atinga scopul pentru care a fost creat. Ba ii mai ruginesc tabliile, ba pierde vreun surubel, ba se deterioreaza in anumite arii. Iar in final, satul de defectiunile iremediabile, se da batut si gata, te-ai dus cu totul. Se intelege, el se duce, apoi de duci tu, dupa el.
In concluzie noi nu existam, asa cum ne vedem in oglinda in fiecare dimineata. Ceea ce numim noi a fi "noi" e de fapt materia cenusie din interiorul cutiei noastre craniene, care e dezgustatoare. De aceea, tot el, creierul, si-a creat o interfata. Aceasta interfata este chiar corpul nostru drag, de care ne ingrijim zilnic, ceea ce este absolut bine. Dar creierul, creierul esti tu, e lumea asta toata.
Deci, fa-ti timp si gandeste-te si la celulele cenusii. Fa exercitiul cu ochii inchisi si cu limba. E ca si cum ai vrea sa te autocunosti, sa nu te mai lasi condus de interfata. Atunci, cand vei fi capabil sa faci aceasta descoperire, vei fi capabil sa iti dai seama ca nici macar tu nu esti cine crezi ca esti.
Dar viata?
Apropo, v-ati constientizat vreodata creierul? De ce poti spune ca te doare absolut orice organ in corpul uman, dar nu poti afirma niciodata ca te doare creierul. Cel putin nu in serios. Ati realizat vreodata ca in spatele persoanei voastre, a mintii, a amintirilor, a ideilor si chiar a sentimentelor se afla o simpla masa cenusie formata din niste celule la fel de biologice ca si cele ale muschilor de exemplu; cu structuri si functii diferite, dar nu asta e important. Ceea ce vreau sa scot in evidenta este ca, in spatele a tot ceea ce credem noi a fi "eul", personalitate si toate celelate aspecte ce tin de natura umana, se afla de fapt niste celule nevinovate, care nu stiu sa faca altceva decat sa sinapseze.
Inchideti pentru un moment ochii si constientizati-va "persoana", in mod direct. Cum? Pai, ca sa fie cat mai plastica aceasta transpunere in cutia voastra craniana, duceti limba pe cerul gurii. Ganditi-va ca dincolo de cativa centimetri (daca nu ma insel), zace ceea ce vedeti pe fiecare manual de anatomie sau oriunde in alta parte. Insa asta e deosebit pentru ca este al tau. Acolo esti de fapt tu, cu tot ce tine de tine, acolo este centrul de gravitatie a vietii tale si, daca stau bine sa ma gandesc, a intregii lumi. Imaginati-va apoi fiecare girus si fiecare sant al scoartei cenusii, fiecare vas de sange care il alimenteaza, fiecare tract care iese sau intra aici, totul pentru ca tu sa existi. Nu e incredibil ca un megaorgan (daca il pot numi asa) sa fie atat de ignorat de...el? Da, caci tu esti el. Fiecare celula cenusie, fiecare legatura, fac din acest organ sa fie mai mult decat atat; sa fie insasi persoana ta. Cu toate astea sunt putini cei care constientizeaza treaba asta, nu? Asta datorita faptului ca ne-am obisnuit sa fim individualisti si cu propriul nostru corp, de parca noi l-am poseda, cand, de fapt, el ne poseda. Uitam ca oamenii actioaneaza dupa principiile mecanice si ca, chiar daca ne vine foarte greu sa recunoastem , suntem doar niste robotei rudimentari si plini de emotii. Toate acestea sunt datorita unui creier care difera de la un om la altul, tocmai pentru a nu da senzatia de inseriere.
Acum, amintiti-va care este scopul vostru in viata? Sa terminati o facultate, sa gasiti un loc de munca foarte bine platit, sa va intemeiati o familie si sa traiti fericiti pana la adanci batraneti, cu nepotei si mese bogate de Craciun. Sau pur si simplu sa nu va pese de nimic, sa o tineti numai in petreceri, tutun, droguri, femei, barbati, sa duceti o viata fara stres, cum se zice, departe de griji si problemele obisnuite de zi cu zi. Ori poate va place sa calatoriti si va doriti o viata petrecuta in gari si statii straine, alaturi de ea sau de el, recitand poezii si ascultamd muzica. Poate sunteti vreun idealist si vreti sa deveniti presedintele SUA, sau cel putin sa conduceti o expeditie NASA pe undeva prin Universul, descoperind inceputul si sfarsitul acestuia (asta da descoperire!)
Unde vreau sa ajung? Toti ne dorim sa ne fie bine, speram la o implinire deplina, fara obstacole, fara situatii atenuante in calea fericirii absolute. Fiecare vede fericirea si viata in felul lui, insa scopul e acelasi. E ca si cum ai merge sa iti cumperi o masina de spalat. Toate fac acelasi lucru: spala rufele murdare. Unele, insa, le spala mai bine, altele consuma mai putina energie, altele au o multitudine de functii suplimentare pentru inalbire, stoarcere si clatire, unele sunt mai ieftine, altele mai scumpe, unele albe, altele gri. Efectul este in mare acelasi: spalatul refelor murdare.
Asa se intampla si cu noi. Toti ne dorim acelasi lucru: perfectiunea. Si toti o atingem in felul nostru. Insa, la unii, masina de spalat este mai performanta si hainele sunt mai curate, la altii sunt mai parfumate, la altii mai uscate. Toate acestea se intampla pentru ca, suntem in asa fel proiectati, incat sa nu putem atinge perfectiunea absoluta. Aceasta este marea defectiune a scoartei noastre cerebrale. Nu stie cum sa faca, in ce fel sa se coordoneze ca sa se poata multumi pe deplin de activitatea ei ca persoana. Creierul unam e un robotel biologic hidos, care este complexat de faptul ca nu poate sa atinga scopul pentru care a fost creat. Ba ii mai ruginesc tabliile, ba pierde vreun surubel, ba se deterioreaza in anumite arii. Iar in final, satul de defectiunile iremediabile, se da batut si gata, te-ai dus cu totul. Se intelege, el se duce, apoi de duci tu, dupa el.
In concluzie noi nu existam, asa cum ne vedem in oglinda in fiecare dimineata. Ceea ce numim noi a fi "noi" e de fapt materia cenusie din interiorul cutiei noastre craniene, care e dezgustatoare. De aceea, tot el, creierul, si-a creat o interfata. Aceasta interfata este chiar corpul nostru drag, de care ne ingrijim zilnic, ceea ce este absolut bine. Dar creierul, creierul esti tu, e lumea asta toata.
Deci, fa-ti timp si gandeste-te si la celulele cenusii. Fa exercitiul cu ochii inchisi si cu limba. E ca si cum ai vrea sa te autocunosti, sa nu te mai lasi condus de interfata. Atunci, cand vei fi capabil sa faci aceasta descoperire, vei fi capabil sa iti dai seama ca nici macar tu nu esti cine crezi ca esti.
Dar viata?
duminică, 23 ianuarie 2011
Un halat, o vesta si o pereche de sandale
Insa iarna e frumoasa, e frumoasa tare! Mai ales atunci cand ninge. Am auzit ca iarna ninge foarte frumos si ca unii oameni ies afara iarna, asa, numai pentru a simti ninsoarea.
Cat mi-as dori sa pot simti si eu ninsoarea! Am auzit ca e moale, atat de moale incat ai nevoie de ani buni pentru a-i putea simti atingerea, mirosul, gustul. Cica, odata ce simti zapada, devii alt om. Nu vezi decat in alb si negru, iar copacii prind viata in fata ta. Nu mai poti mirosi decat fumul care se intinde lenes prin cosurile caselor, nu mai poti vedea decat oameni de zapada si doar gerul iti poate dezgheta mintea. Ce ciudat!
Eu nu stiu nimic din toate astea. Cum poate iesi afara un om cu febra? As putea topi toata ninsoarea printr-un singur oftat greoi. Apoi, toata omenirea m-ar invinui pentru disparitia iernii. Oamenii s-ar sufoca in ianuarie din cauza temperaturii corpului meu nesanatos, iar eu as fi pierduta! As fi atacata constant pentru razele soarelui care vor fi prea puternice, pentru noaptea care nu va mai veni, pentru oceanele care vor seca, chiar si pentru incalzirea globala! Asta ar fi culmea! Pe bune, ce vina am eu pentru incalzirea globala?
Nu am iesit niciodata afara din casa iarna, din cauza durerii mele de cap si a ferbrei contagioase. O, Doamne! Cat mi-as dori sa pot simti si eu flugii de nea! Fulgi de nea sau sufletele celor morti? Mereu m-am intrebat cum poate avea loc in cer atata puhoi de suflete. Cine stie? Poate Dumnezeu, din lipsa de spatiu, a permis ca, cei din urma robi ai Imparatiei Sale, sa mai poata vedea Pamantul pentru o ultima data.
Uite si halatul cel rosu! Mama zice ca baia cu sare si infofolirea ma ajuta sa scap de febra. Nu stie ca nu pot scapa de ea. Ce rosu e halatul asta! La fel de rosu ca si pielea mea fierbinte. Are buzunare mari, unde sunt sigura ca voi gasi aspirine si servetele pentru nas.
Ce naiba?Un Fulg? Un fulg de nea in buzunarul halatului rosu? Il tin in palma mea si nu se topeste. Incredibil! Se incapataneaza sa reziste febrei mele si parca il pot auzi vorbind. Imi zice sa ies. Sa ies?
Da, sa ies.
Ma trezesc afara, in halatul rosu, cu febra, intr-o ploaie de suflete. Vad Fulgii. Simt zapada, gerul, totul. Sunt singura intr-un alb desavarsit, iar halatul rosu este o ofensa in fata naturii, dar mai ales in fata iernii. Am auzit de un mos, care umbla iarna cu un costum rosu. Insa e un mos, un batran! De ce port halatul rosu? E pentru febra, stiu, insa mosul... Nu poate fi asta! Nu vreau sa fiu un alt fulg de nea.
Stai asa! Unde o fi vesta mea alba? E pentru febra, se intelege. A, uite-o agatata intr-un copac. Oamenii spun prostii. Copacii nu sunt vii. Ei au doar veste albe. Gata, acum sunt bine. Sunt sigura ca mosulica ala nu avea vesta si nici sandale ca ale mele. Ce frig e iarna in sandale! Pentru sandale, iarna e urata tare.
Asta e iarna mea, iar fulgii ei sunt, de fapt, fulgii mei.
Halatul meu.
Vesta mea.
Sandalele mele.
sâmbătă, 22 ianuarie 2011
Caine mic
Sunt un caine mic, mic de tot.
Cersesc iubire, paine uscata si cateodata oase.
Primesc doar picioare in fund!
Ma ridic si cersesc din nou.
Stiu sa musc.
Musc rar, dar musc!
Muscatura mea e precisa si usturatoare.
Sunt un caine prea mic ca sa pot simti gustul sangelui.
De aceea cersesc iubire si paine uscata.
Si cateodata oase.
Odata am crezut ca am gasit o bucata de carne cruda.
Era pe malul celalalt, stralucea la soare.
Am inotat. Era sa mor inotand.
Nu era decat nisip, nisip murdar.
Am inotat inapoi. Era sa mor inotand inapoi.
Oare sa fi murit?
Sunt un caine mic, mic...
Odata am invatat sa musc,
sa cersesc oase si paine uscata.
Si cateodata iubire.
Acum privesc oamenii care ma lovesc
si pot simti gustul sangelui.
Ham, Ham! Sunt un caine!
Nu am nevoie de iubire sau de paine uscata.
Nici macar de oase nu am nevoie.
Acum sunt un dulau.
Un dulau ca toti dulaii
mari si puternici.
Am renuntat sa mai musc
si imi ascund cu usurinta coltii.
Insa nu mai pot gasi nisipul murdar.
Am gasit, insa, in sfarsit, Bucata.
Are gust de cenusa!
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Interfata
Uite, plec la mama!
Iau si copilul!
Iau si covorul din sufragerie!
Iau si perna pe care iti odihnesti picioarele in fiecare seara.
In seara asta nu vei mai avea nevoie de ea si nici de mine.
Si ce daca nu ma mai iubesti, draga!
Uite, plec la mama!
Plec chiar acum!
Iti las ca amintire praful de pe noptiera mea
si vasele din chiuveta de la bucatarie.
Le voi regasi la fel...
Chiar nu-mi pasa! Nu ma mai intorc, oricum.
Si ce daca nu ma mai iubesti, draga!
Acum plec si nu are rost sa ma implori sa raman.
Copilul plange sus, stii?
Azi nu am mai udat florile, deci poti sa le lasi sa moara, daca ai chef.
Insa, copilul, copilul nostru, e sus si plange!
Poate vrea sa ude florile cu lacrimile lui...
Chiar asa, draga, de cand nu ma mai iubesti?
De cand ti-am lasat ciorapii prea mult la soare si s-au ars intr-o zi de august?
De cand am spart vaza de cristal din holul mijlociu?
De cand am uitat sa iti fac de ziua ta un tort de mere?
De cand m-ai sarutat, in sambata aceea, iar eu am simtit pentru o clipa
Nemurirea?
De cand , draga?
Copilul plange sus, stiu!
De ce nu ma mai iubesti, iubite?
De ce suntem oameni?
De ce nu pot sa zbor?
De ce murim in fiecare zi
ca sa renastem in fiecare clipa?
Suntem oameni.
Auzi, iubite, ai putea sa ma iubesti putin maine?
O sa raman sa sterg praful de pe noptiera mea
si o sa spal si vasele din bucatarie, daca o sa am timp.
Acum, insa, copilul plange.
Il auzi? E cu inima mea si plang impreuna!
Saracii!
vineri, 14 ianuarie 2011
Pe urmele copacului
Etichete, sute de etichete, diferit colorate si fosforescente, care nu fac decat sa ma incurce in calea mea anevoioasa. Pasii sunt ca franturi dintr-o balada renumita, care, de la atata ovationare, a hotarat sa se faca de ras in lumea mult prea ieftina a unor etichete.
Etichete, zeci de etichete! Nu-mi mai ramane decat sa aleg una si sa o port cu mandrie, asa cum au facut toti ceilalti. Dar ce sa aleg din toate aceste etichete care, parca, ma striga, fiecare dorindu-si sa le fiu stapana? Merg pe acelasi drum al casei mele. Ochii nu pot cuprinde ceea ce sufletul si-ar dori, nu pot cupride lumea.
Deodata vad adevarate galantare ale acestei lumi din ianuarie. Negri, reci, umezi stau peste tot si ma privesc cu ramuri ruginite de povara timpului. Inchid ochii si simt imbratisarea lor lanceda, care imi lasa urme pe pielea mea cenusie, prea cenusie pentru paloarea ochilor mei. Le simt mirosul de mucegai sfintit si nu vreau decat sa deschid ochii si sa imi gasesc nenorocita de eticheta ca sa ma pot bucura in pace de tot...
Si iata! Deschid ochii pentru a-mi gasi eticheta. Jos, sub picioarele mele impovarate de namolul lunii ianuarie, bineinteles, intrevad, printre straturi groase de argila, ETICHETA. Vai, de cand ma intorc eu acasa desculta? Si de cand imi creste scoarta inmuiata in sangele-mi violaciu in loc de unghii? Dintotdeauna. Insa eticheta conteaza acum. Ma aplec sa o ridic si acum vad coala care e impecabila, desi ar trebui sa fie patata de atata noroi spumos care musteste peste tot, auzindu-i zvarcolirea.
Eticheta mea: o fila pierduta pe un raft dintr-o biblioteca arsa inca de la inceputul lumii si renascuta printre ploile si noroaiele acide ale lunii ianuarie. Nu pot citi nimic aici, pe eticheta mea. E ca si cum as incerca sa gasesc ceva acolo unde nu este nimic, sau as vrea sa nu vad esenta vietii, atunci cand lumea este dezbracata de surplusul cotidian.
Privesc din nou crengile care, imi impartasesc intr-un fel suferinta vaga ce ma cuprinde subit. Ei, si ce? O foaie alba nu e chiar asa de rea. Voi putea sa fac din eticheta mea tot ce voi vrea. Sa fie asa cum imi doresc. Poate, desenandu-l aici, il voi gasi, in sfarsit. Sigur se va recunoaste, asa cum eu ii pot recunoste nodurile cele mai putrezite ale vietii lui. Isi va recunoaste liniile fine ale verdetii, care imi intineresc sufletul de fiecare data cand imi trimit miresme intiparite in vara. Isi va recunoaste scoarta incrustata cu pete maronii si excoriatiile umflate care ascund labirinturi si nervuri mult prea uscate pentru acest ianuarie. Va simti si caldura inimii pe care de atatea ori mi-o imaginez imbalsamata in mierea albinelor salbatice. Cum sa nu recunosca frunzele lipite cu lacrimile ochilori mei crepusculari, care ii preaslaveau maretia in cea toamna tarzie?
Atunci voi vrea sa alunec pe o margine de lume si sa imi pastrez eticheta doar pentru mine, iar el va fi focul care imi va incalzi sufletul in lunile de ianuarie, iar vara voi putea sa imi gasesc casa sub corola lui de zeu al lumilor de smarald. Imi va surade ori de cate ori ii voi cere sa o faca, iar noaptea imi va numara stelele. Foaia mea va fi alba, curata, mirosind doar a ciupercute crude si a susur limpede.
Dar acum nu imi ramane decat nenorocirea etichetei, scaldata in siroaiele de namol macabru. Picoarele ma dor, iar capul cerceteaza disperat o urma de rationalitate, fara a ma putea invalui in desisul crengilor lui de ianuarie. Trebuie sa astept vara. Insa nu voi mai putea sa pastrez eticheta curata pana atunci. Se va distruge, nu o voi mai recunoste nici macar eu. Se va inmuia in moina si ceata toxica a acestui ianuarie, iar namolul isi va recere drepturile si va lasa urme de aur cangrenat.
Uite-o pe mama. Sunt doar eu si ma duc acasa. In jurul meu o multime de etichete. In mana mea eticheta mea: o fila alba. Ce naiba sa fac cu o fila alba? O mototolesc repede ca si cum as da spargerea vietii mele si mi-ar fi teama sa nu fiu suprinsa in plin atac. Nu poate fi eticheta mea asta! Nu se poate! Arunc foaia si privesc cum o tona de pamant lichefiat se hraneste despotic din acea celuloza. Disperare, furie, frica, dispret, vinovatie? Da, toate acestea si mult mai multe se ascund undeva in mine. Nu stiu unde, dar nici nu imi pasa.
Ma intorc cu imaginea lui din ianuarie in minte, si o vad pe mama, a carei voce imi ingheata privirea patrunsa de cioturile lui negricioase.
"Unde ti-ai pierdut sufletul, copila?"
duminică, 9 ianuarie 2011
Poesie
Clatesc a vietii virgule si rime
si le privesc in palme pline de tarie.
Tanjesc dupa o clipa de visare
si-mi murdaresc fiinta cu-atata prozodie.
Stau si-mi masor anevoios obrazul
cu cicatricele crestate-n piatra moale.
Cersesc un dram de har divin din care
mai pot culege-o urma de pasare.
Nu-s creatorul povestilor cumplite,
nici nu faram cu vraja-mi mintile lumesti.
Nu pot cladi imperii otravite
si nu invoc minunile ceresti.
Nu-s nici macar o piatra in fata apei,
pe care unda-o slefuieste pas cu pas.
Nu pot gasi nuante echivalente
cu ale propriilor mele mici talente.
Si totusi strig si mint intregul cler
ca-s gunoier de rangul lui Baudelaire,
ca port adesea manusi de catifea
si ca din resturi mai pot cladi o lume-a-mea.
Asa-mi masor cumplitele-mi dorinte,
in versuri ce strivesc a vietii pace,
lasand sa creasca in mine disperarea
de-a fi in gandul vreunei dobitoace.
si le privesc in palme pline de tarie.
Tanjesc dupa o clipa de visare
si-mi murdaresc fiinta cu-atata prozodie.
Stau si-mi masor anevoios obrazul
cu cicatricele crestate-n piatra moale.
Cersesc un dram de har divin din care
mai pot culege-o urma de pasare.
Nu-s creatorul povestilor cumplite,
nici nu faram cu vraja-mi mintile lumesti.
Nu pot cladi imperii otravite
si nu invoc minunile ceresti.
Nu-s nici macar o piatra in fata apei,
pe care unda-o slefuieste pas cu pas.
Nu pot gasi nuante echivalente
cu ale propriilor mele mici talente.
Si totusi strig si mint intregul cler
ca-s gunoier de rangul lui Baudelaire,
ca port adesea manusi de catifea
si ca din resturi mai pot cladi o lume-a-mea.
Asa-mi masor cumplitele-mi dorinte,
in versuri ce strivesc a vietii pace,
lasand sa creasca in mine disperarea
de-a fi in gandul vreunei dobitoace.
sâmbătă, 8 ianuarie 2011
Sentiment de noapte (1:25 a.m)
Sambata, 8 ianuarie 2011.
S-a nimerit ca azi sa ma aflu in forma si sa fac doua postari. Nu cred ca asta se va intampla prea des si nici nu intentionez sa fac din acest blog una dintre indatoririle mele cotidiene, care ma sacaie, dar fara de care nu pot trai.
M-am decis sa scriu despre ceea ce, noua fetelor, ne place foarte mult sa discutam: sentimente si alte chestii de genu'. Aud si vad zilnic povestile de iubire ale unor persoane mai mult mai putin importante si cunoscute si nu mi se pare nimic anormal. Aud vesnic aceleasi fraze copiate de toti si de toate, iar uneori mi se face greata de la atatea inimioare, pe care si un copil de gradinita le face pe caietele lui inca nescrise. Trec pe langa toate acestea, convingandu-ma, din ce in ce mai mult, ca viata are grija de fiecare. Apoi, incerc sa imi descopar si ultima farama de realism fantasmagoric din mine, si imi dau seama ca niciunul dintre noi nu are nevoie de toate astea. Poti trai foarte bine savurand fiecare placere a vieti, fara sa depinzi de sentimentele unei a doua persoane, care, de fapt, nu face altceva decat sa iti sporeasca sau sa iti diminueze starile de bine sau de rau de pe parcursul vietii. De ce sa nu fim egoisti cu noi insine? Ne pierdem vremea construindu-ne arhetipul partenerului perfect si il cautam toata viata fara sa il gasim vreodata. Cand credem ca gasim ceva ce ar putea sa corespunda cerintelor "pietii", ni se da cu firma in cap pentru ca nu ne mai place nimic la el/ea. De ce? Pentru ca evoluam si, asa cum nu ne mai plac papusile la 20 de ani, asa nu ne mai satisfac standardele cu care eram obisnuiti pana atunci. Asa, printul pe cal alb se poate transforma, fara sa vrem in "baiatul de cartier" care, desi te iubeste, te inseala, te minte, te face sa suferi si greseste de prea multe ori ca sa nu iti afecteze existenata ta oricum banala. Pe de cealalta parte, "zana din povesti" poate deveni si ea una dintre "fetitele" lumii necenzurate si mult prea vulgare in care traim. In cateva cuvinte: iluzie, amagire, dezamagire, furie, dispret si mult timp pierdut si neuroni distrusi de pomana.
Ca sa inchei intr-o nota mai optimista, iubiti-va mult, nu conteaza cum, cu cine, cand si unde. Nu se stie daca vei mai avea a doua sansa sa o faci, iar daca vei avea, s-ar putea sa nu fie la fel de buna ca si prima. Nu pot insa sa nu citez o doamna profesora, care spunea ca "a fi optimist inseamna a fi iresponsabil", deci, visul de multe ori inseamna si suferinta, fiinca visele se numesc asa pentru ca nu vor fi niciodata implinite. As avea mult mai multe de comentat pe tema asta si promit sa o fac alta data, pentru ca acum i-am promis unei persoane dragi si mi-am promis mie ca nu ma voi lasa calcata in picioare, asa ca va trebui sa inchid calculatorul pana in ora 2.
Nu uitati sfatul meu: lasati prostiile astea si cititi ceva ce conteaza cu adevarat.
S-a nimerit ca azi sa ma aflu in forma si sa fac doua postari. Nu cred ca asta se va intampla prea des si nici nu intentionez sa fac din acest blog una dintre indatoririle mele cotidiene, care ma sacaie, dar fara de care nu pot trai.
M-am decis sa scriu despre ceea ce, noua fetelor, ne place foarte mult sa discutam: sentimente si alte chestii de genu'. Aud si vad zilnic povestile de iubire ale unor persoane mai mult mai putin importante si cunoscute si nu mi se pare nimic anormal. Aud vesnic aceleasi fraze copiate de toti si de toate, iar uneori mi se face greata de la atatea inimioare, pe care si un copil de gradinita le face pe caietele lui inca nescrise. Trec pe langa toate acestea, convingandu-ma, din ce in ce mai mult, ca viata are grija de fiecare. Apoi, incerc sa imi descopar si ultima farama de realism fantasmagoric din mine, si imi dau seama ca niciunul dintre noi nu are nevoie de toate astea. Poti trai foarte bine savurand fiecare placere a vieti, fara sa depinzi de sentimentele unei a doua persoane, care, de fapt, nu face altceva decat sa iti sporeasca sau sa iti diminueze starile de bine sau de rau de pe parcursul vietii. De ce sa nu fim egoisti cu noi insine? Ne pierdem vremea construindu-ne arhetipul partenerului perfect si il cautam toata viata fara sa il gasim vreodata. Cand credem ca gasim ceva ce ar putea sa corespunda cerintelor "pietii", ni se da cu firma in cap pentru ca nu ne mai place nimic la el/ea. De ce? Pentru ca evoluam si, asa cum nu ne mai plac papusile la 20 de ani, asa nu ne mai satisfac standardele cu care eram obisnuiti pana atunci. Asa, printul pe cal alb se poate transforma, fara sa vrem in "baiatul de cartier" care, desi te iubeste, te inseala, te minte, te face sa suferi si greseste de prea multe ori ca sa nu iti afecteze existenata ta oricum banala. Pe de cealalta parte, "zana din povesti" poate deveni si ea una dintre "fetitele" lumii necenzurate si mult prea vulgare in care traim. In cateva cuvinte: iluzie, amagire, dezamagire, furie, dispret si mult timp pierdut si neuroni distrusi de pomana.
Ca sa inchei intr-o nota mai optimista, iubiti-va mult, nu conteaza cum, cu cine, cand si unde. Nu se stie daca vei mai avea a doua sansa sa o faci, iar daca vei avea, s-ar putea sa nu fie la fel de buna ca si prima. Nu pot insa sa nu citez o doamna profesora, care spunea ca "a fi optimist inseamna a fi iresponsabil", deci, visul de multe ori inseamna si suferinta, fiinca visele se numesc asa pentru ca nu vor fi niciodata implinite. As avea mult mai multe de comentat pe tema asta si promit sa o fac alta data, pentru ca acum i-am promis unei persoane dragi si mi-am promis mie ca nu ma voi lasa calcata in picioare, asa ca va trebui sa inchid calculatorul pana in ora 2.
Nu uitati sfatul meu: lasati prostiile astea si cititi ceva ce conteaza cu adevarat.
Prima postare
Sambata, 8 ianuarie 2011, ora 9:13. Am stat mult si m-am gandit despre ce va fi prima mea postare. Initial voiam sa postez un scurt text pe care il creasem intr-o zi in care mi se inecase corabiile. Insa, dupa ce am recitit textul meu "plangagios", mi-am dat seama ca nu are rost sa stric ziua celor cateva persoane care imi vor vizita blogul. Asa ca m-am razgandit si am decis sa las textul acela pentru mai tarziu. Nu pierdeti nimic, va asigur!
Ideea e ca de mult am vrut sa imi fac blog insa nu am avut niciodata determinarea suficienta sa fac acest lucru. Asta nu ma mira deloc, fiindca sunt constienta ca de multe ori determinarea si simtul practic imi lipsesc cu desavarsire, mai ales cand vine vorba de creatii proprii. Acest blog este chiar o tema pentru scoala asftel, am de gand sa ma folosesc de pretextul asta pentru a realiza ceea ce mi-am dorit.
Nu stiu cat de mult o sa reusesc sa surprind ceea ce doresc in esenta, insa voi incerca sa fiu cat de sincera si de creativa voi putea. Blogul meu nu are o tema anume pentru ca vor fi mult prea multe teme ca sa le pot ingloba pe toate intr-una singura. Tot ce pot spune este ca voi incerca sa postez opinii strict personale in legatura cu orice cred eu ca ma intereseaza in mod deosebit: filme, carti, muzica, societate, televiziune, politica, societate, viata si cred ca vor fi mult mai multe.
Asta e tot, deocamdata. Sper sa nu plictisesc prea mult pe putinii oameni care vor avea suficienta rabdare sa imi citeasca randurile si sper ca acest blog ma va ajuta si pe mine intr-un anumit fel.
Ideea e ca de mult am vrut sa imi fac blog insa nu am avut niciodata determinarea suficienta sa fac acest lucru. Asta nu ma mira deloc, fiindca sunt constienta ca de multe ori determinarea si simtul practic imi lipsesc cu desavarsire, mai ales cand vine vorba de creatii proprii. Acest blog este chiar o tema pentru scoala asftel, am de gand sa ma folosesc de pretextul asta pentru a realiza ceea ce mi-am dorit.
Nu stiu cat de mult o sa reusesc sa surprind ceea ce doresc in esenta, insa voi incerca sa fiu cat de sincera si de creativa voi putea. Blogul meu nu are o tema anume pentru ca vor fi mult prea multe teme ca sa le pot ingloba pe toate intr-una singura. Tot ce pot spune este ca voi incerca sa postez opinii strict personale in legatura cu orice cred eu ca ma intereseaza in mod deosebit: filme, carti, muzica, societate, televiziune, politica, societate, viata si cred ca vor fi mult mai multe.
Asta e tot, deocamdata. Sper sa nu plictisesc prea mult pe putinii oameni care vor avea suficienta rabdare sa imi citeasca randurile si sper ca acest blog ma va ajuta si pe mine intr-un anumit fel.
vineri, 7 ianuarie 2011
Primul titlu
Uite asa o tema de informatica se poate transforma intr-un lucru foarte util! Este buna si scoala romaneasca la ceva. Hai ca se poate!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)